ÎCCJ, decizie (scj.ro #153064)

Facilitate de credit. Neîndeplinirea de către client a obligațiilor asumate. Acțiune în rezoluțiunea contractului. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în rezoluțiune

facilitate de credit

C. civ., art. 2193

A.

Potrivit art. 2193 C. civ., facilitatea de credit este contractul prin care o instituție de credit, o instituție financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială, denumită finanțator, se obligă să țină la dispoziția clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.

Ținerea la dispoziție a sumei de bani nu presupune vreun transfer în contul

clientului ori individualizarea sumei respective, banca obligându-se doar să aibă disponibilă suma de bani, în cazul în care clientul se va hotărî să o utilizeze prin efectuarea tragerilor specifice acestei activități de creditare.

Astfel, contractul de facilitate de credit este un contract constitutiv de drepturi, generând drepturi de creanță, nu drepturi reale, pentru că prin încheierea unui contract de facilitate de credit nu se transmite dreptul de proprietate asupra sumei de bani, aceasta fiind doar pusă la dispoziția clientului de către finanțator, rămânând însă în proprietatea finanțatorului.

B.

În cazul în care nu s-au putut face trageri deoarece clientul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale până la data limită prevăzută în acordul scris ca dată a tragerilor, părțile nu mai sunt legate prin promisiunea consemnată în contractul scris, întrucât termenul pentru efectuarea primei trageri a expirat, astfel încât promisiunea acordării creditului, în condițiile inițial agreate, încetează, neputând fi reținută rezoluțiunea contractului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1294 din 13 iunie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 8 martie 2016 sub nr. x/3/2016, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Banca B. SA a solicitat să se dispună rezoluțiunea Convenției de credit RQ12013755532187 din 20 februarie 2012, din culpa pârâtei, cu consecința desființării acestui contract, să fie obligată pârâta să restituie suma de 66.526 lei, achitată de reclamantă cu titlu de comisioane în baza Convenției de credit RQ12013755532187 din 20 februarie 2012, să fie obligată pârâta să plătească suma de 10.226.381.22 lei, reprezentând prejudiciul material cauzat reclamantei de către pârâtă, ca urmare a neexecutării obligațiilor din Convenția de credit menționată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 8071 din 20 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Banca B. SA.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. SRL - prin administrator judiciar Casa de Insolventa C. SPRL a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 603/A din 19 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. SRL - prin administrator judiciar Casa de Insolventa C. SPRL împotriva sentinței civile nr. 8071 din 20 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 603/A din 19 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a formulat recurs reclamanta A. SRL - prin administrator judiciar Casa de Insolventa C. SPRL.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. SRL - prin administrator judiciar Casa de Insolventa C. SPRL a invocat dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că potrivit acestui text de lege casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate : „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Astfel, contrar opiniei instanței de apel, recurenta apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile de drept material prevăzute la:

- art. 1270 C. civ. (1) „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante; (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”;

- art. 1516 alin. 2 pct. 2 C. civ. „Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative”;

- art. 1530 C. civ. „creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor”, iar potrivit art. 1531 C. civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care 1-a suferit din faptul neexecutării;

- art. 1549 (1) C. civ. a prevăzut că „dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, daca i se cuvin”.

În acest sens, recurenta consideră că instanța de control judiciar ar fi trebuit să rețină incidența acestor principale temeiuri de drept ca urmare a neexecutării clauzelor contractuale de către Banca B.

Având în vedere prevederile art. 1270 NCC, în care se arată că „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, în contractul de credit se specifică la art. 2.4. că „Facilitatea de Credit va fi pusă la dispoziția (...) conform graficului de utilizare a creditului din Anexa 2 (...)”, și la definițiile și termenii din Contractul de Credit nr. RQ12013755532187 din data de 20.02.2012 enumerate în Anexa 1.

Conform literaturii de specialitate, punerea la dispoziție a creditului este operațiunea bancară prin care suma creditului este transferată de către bancă în contul/numele clientului, iar clientul poate avea, sau nu, acces la aceste sume. Banca nu a pus niciodată creditul la dispoziția recurentei și nu a prezentat documente care să dovedească punerea la dispoziție a creditului, iar lipsa „Anexei 2” care e parte integrantă a Contractului de Credit demonstrează faptul că acest credit nu i-a fost pus la dispoziție niciodată.

Cu alte cuvinte, atât timp cât banca nu a pus la dispoziția recurentei suma de bani, aceasta consideră că obligațiile sale de constituire a depozitului nici măcar nu au devenit exigibile.

Tragerea creditului și momentul punerii la dispoziție sunt două acțiuni distincte și separate, tragerea reprezentând dreptul clientului de a efectua trageri de sume de bani, în tranșe, în limita plafonului/creditului pus la dispoziție de către Bancă.

Banca era obligată să pună la dispoziție creditul conform cu „Anexa 2” din contractul de credit care trebuia să conțină tranșele de utilizare ale creditului și ratele de rambursare corespunzătoare, recurenta îndeplinindu-și toate obligațiile pentru ca creditul să-i fie pus la dispoziție, însă Banca nu a comunicat și nu a prezentat documente care să dovedească punerea la dispoziție a creditului, iar lipsa „Anexei 2”, parte integrantă a Contractului de Credit, demonstrează faptul că creditul nu i-a fost pus la dispoziție niciodată.

Totodată, arată că Banca la momentul semnării contractului de credit a fost în posesia documentației necesare în vederea întocmirii Anexei 2 la contractul de credit.

Din punctul de vedere al recurentei, instanța reține în mod greșit nașterea unui eventual drept de creanță, raportat la contractul analizat. Ulterior semnării contractului de credit recurenta avea de îndeplinit condiții pentru încă două etape ulterioare, respectiv cea a punerii la dispoziție și cea de tragere. Astfel, în prezenta speță, de la momentul îndeplinirii obligațiilor pentru punerea la dispoziție, banca avea obligația să pună efectiv la dispoziția recurentei această sumă de bani, prin transfer bancar, aceasta devenind proprietatea sa (în contrapartida garanțiilor/ipotecilor constituite, banca avea obligația de punere la dispoziție a sumei de 10.654.943 lei, urmând ca banca să mai dețină doar dreptul de aprobare a tragerilor, la momentul la care erau îndeplinite condițiile pentru această din urmă operațiune).

A. SRL a susținut că facilitatea de credit, conformă cu obligațiile asumate de părțile contractante, nu a fost pusă la dispoziție, așa cum prevede Contractul de credit semnat. Acest fapt este demonstrat de lipsa documentației și/sau comunicării scrise a punerii la dispoziție a sumei de 10.654.943 lei, dovedită de absența unui extras de cont, document de transfer, precum și de lipsa Anexei 2 la contractul de credit, care face parte integrantă din contract.

Recurenta arată că a susținut că suma contractată nu i-a fost pusă niciodată la dispoziție, deci nu a fost nici ținută la dispoziția sa pe tot parcursul derulării contractului, în vederea efectuării tragerilor, obligații pe care le avea de îndeplinit potrivit prevederilor din Contractul de Credit.

Cu toate acestea, trebuie observat că Banca susține în continuare că recurenta ar datora comision de neutilizare și pentru perioada ulterioară datei de 20 octombrie 2012, chiar și comision FNGCIM, în condițiile în care acesteia nu i s-a pus la dispoziție nicio sumă de bani din creditul contractat.

Contractul a fost conceput și redactat de Bancă, iar toate lipsurile, erorile, confuziile în redactarea acestuia îi aparțin în totalitate, neputându-se reține că A. SRL nu a respectat obligațiile stabilite în contract.

Mai susține recurenta că prin sentința nr. 4025/2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2015/a2 s-a stabilit în mod definitiv faptul că debitorul principal - SC A. SRL pentru contractul de credit nr. RQ12013755532187/20.02.2012 nu este ținut să plătească sume de bani băncii. Această hotărâre este definitivă. Tot prin această hotărâre, instanța mai reține că se află în fața unor clauze contractuale lapidare. Având în vedere că orice dubiu trebuie interpretat în favoarea celui care se obligă, recurenta susține că prevederile contractuale trebuie interpretate în favoarea sa.

De asemenea, se arată că Banca nu a ținut cont de reglementările și precizările Contractului de Credit, întrucât în art. 2.4 nu se face referire la utilizarea creditului până la 20 octombrie 2012, ci se face referire la punerea la dispoziție a creditului până la 20 octombrie 2012.

Deci, neexecutarea invocată de Bancă se referea la momentul utilizării creditului, anterior acesta trebuind să fie pus la dispoziție de către Bancă, așa cum se specifica în același Contract de Credit.

Trebuie observat că, constituirea depozitului/prezentarea extrasului de cont se referă la momentul tragerii, iar nu la momentul punerii la dispoziție a creditului, care sunt două acțiuni net diferite, succesiunea celor două acțiuni este de punere la dispoziție de către Bancă a creditului, urmată de constituire depozit colateral și prezentare extras de cont și apoi tragere conform Anexei 2, parte integrantă din Contractul de Credit.

Cu alte cuvinte, anterior ca A. să își îndeplinească obligațiile sale contractuale referitoare la art. 6.1.6 și art. 6.1.14., Banca trebuia să îndeplinească obligația contractuală stipulată în art. 2.4. - mai întâi Banca trebuia să pună creditul la dispoziția recurentei și să emită Anexa 2 la contractul de credit, urmând ca această sumă să fie ținută la dispoziția sa, iar abia apoi se putea parcurge etapa următoare care viza utilizarea creditului.

Neexecutarea contractuală aparține băncii, constând în faptul că acest credit nu a fost pus la dispoziția recurentei, conform art. 2.4. din contractul de credit, astfel hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a legii, în speță fiind încălcat principiul forței obligatorii a contractului, dar și prevederile art. 2193, art. 2194 NCC.

În continuare, recurenta menționează pierderile suferite de aceasta, după cum urmează:

Pierderi suferite de recurentă prin cheltuielile/plățile efectuate în vederea obținerii creditului și realizării „proiectului” sunt în cuantum de 999.624.6 lei, sens în care apreciază că se impune obligarea pârâtei la plata acestei sume, cu titlu de prejudiciu material creat ca urmare a rezoluțiunii contractului din culpa acesteia.

Referitor la pierderi suferite de recurentă în urma neacordării creditului și implicit a nerealizării Proiectului privind instalația centrală de cogenerare cu o putere sub lMWel, cu funcționare pe biomasa lichidă (ulei vegetal), din Sos. C. nr. 32, comuna X, județ Giurgiu, se ridică la suma de 9.226.756,62 Iei.

Urmare a rezoluțiunii convenției din culpa pârâtei, recurenta apreciază că se impunea obligarea acesteia la repararea prejudiciului material creat recurentei, cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 10.226.381.22 lei.

Prin întâmpinarea depusă la 1 august 2018, intimata-pârâtă Banca B. SA a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea în întregime a deciziei atacate.

Prin răspunsul depus la întâmpinarea intimatei-pârâte, la 21 august 2018, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei-pârâte și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 5 noiembrie 2018, părțile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 11 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvență C. SPRL împotriva deciziei nr. deciziei nr. 603/A din 19 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a acordat termen la data de 13 iunie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, a constatat că recursul recurentei-reclamante A. SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvență C. SPRL

este nefondat și a fost respins,

pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, A. SRL susține că facilitatea de credit, conformă cu obligațiile asumate de părțile contractante, nu a fost pusă la dispoziție, așa cum prevedea contractul de credit semnat, fapt demonstrat de lipsa documentației și de lipsa Anexei 2 la contractul de credit,

În acest context, recurenta arată că suma contractată nu i-a fost pusă niciodată la dispoziție și nu a fost nici ținută la dispoziția sa pe tot parcursul derulării contractului, în vederea efectuării tragerilor și, cu toate acestea, Banca susține în continuare că recurenta ar datora comision de neutilizare și pentru perioada ulterioară datei de 20 octombrie 2012, chiar și comision FNGCIM, în condițiile în care acesteia nu i s-a pus la dispoziție nicio sumă de bani din creditul contractat.

Mai susține recurenta că anterior îndeplinirii obligațiilor sale contractuale referitoare la art. 6.1.6 și art. 6.1.14, Banca trebuia să îndeplinească obligația contractuală stipulată în art. 2.4. în sensul de a pune creditul la dispoziția recurentei și să emită Anexa 2 la contractul de credit, urmând ca această sumă să fie ținută la dispoziția sa, iar abia apoi se putea parcurge etapa următoare care viza utilizarea creditului.

În acest sens, recurenta susține că neexecutarea contractuală aparține băncii, constând în faptul că acest credit nu a fost pus la dispoziția recurentei, conform art. 2.4. din contractul de credit, astfel, hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a legii, în speță fiind încălcat principiul forței obligatorii a contractului, dar și prevederile art. 2193, art. 2194 NCC.

Criticile recurentei, astfel susținute, sunt nefondate, urmând a fi respinse, întrucât, deși consideră că și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale așa cum au fost stabilite de comun acord cu Banca B. SA pentru punerea la dispoziție a creditului, aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile de constituire a depozitului colateral - art. 6.1.6, depunerea sumei de 1700000 lei și prezentarea extrasului de cont pentru a face dovada existenței soldului - art. 6.1.14, constituire a aportului propriu - art. 6.1.5, aspecte constatate de cele două instanțe, în condițiile în care banca a făcut dovada informării acesteia asupra neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

Astfel, deși se susține îndeplinirea condițiilor contractuale și nelegalitatea deciziei atacate, nu se face dovada îndeplinirii condițiilor contractuale de către reclamantă pentru a fi îndreptățită să solicite rezoluțiunea în temeiul neîndeplinirii condițiilor contractuale de către pârâtă.

În acest sens, se susține de către recurentă lipsa Anexei 2, susțineri ce nu prezintă relevanță câtă vreme reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și nu au existat trageri, iar Anexa 2 ar fi existat dacă aveau loc trageri, însă inexistența Anexei 2 nu disculpă reclamanta de neexecutarea obligațiilor contractuale.

Astfel, deși reclamanta consideră că la data de 13 septembrie 2012 și-a îndeplinit toate obligațiile din contract stabilite de Banca B. SA pentru punerea la dispoziție a creditului, aceasta nu a probat în concret îndeplinirea obligațiilor.

În acest sens, se reține că recurenta nu a arătat în concret culpa pârâtei, susținând că banca nu și-a îndeplinit obligația de a ține la dispoziție creditul pe o perioadă de 10 ani, până în anul 2022, până când debitoarea ar fi avut timp să tragă sumele necesare realizării investiției.

Potrivit art. 2193 C. civ., „facilitatea de credit este contractul prin care o instituție de credit, o instituție financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială, denumită finanțator, se obligă să țină la dispoziția clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată”. Or, ținerea la dispoziție a sumei de bani nu presupune vreun transfer în contul clientului ori individualizarea sumei respective, banca obligându-se doar să aibă disponibilă suma de bani, în cazul în care clientul se va hotărî să o utilizeze prin efectuarea tragerilor specifice acestei activități de creditare.

Astfel, contractul de facilitate de credit este un contract constitutiv de drepturi, generând drepturi de creanță, nu drepturi reale, pentru că prin încheierea unui contract de facilitate de credit nu se transmite dreptul de proprietate asupra sumei de bani, aceasta fiind doar pusă la dispoziția clientului de către finanțator, rămânând însă în proprietatea finanțatorului.

În acest sens, se reține că pentru a accesa linia de credit până la data de 20 octombrie 2012, data limită prevăzută în acordul scris ca dată a tragerilor (art. 2.4 din contract), reclamantul trebuia să fi constituit garanțiile - depozitul colateral și deschiderea unui cont curent cu sold de 1.7000.000 lei, iar aceste aspecte nu au fost contestate de acesta.

Prin urmare, pentru că nu s-au îndeplinit obligațiile contractuale de către client, nu s-au putut face trageri, astfel că nu s-a putut emite Anexa 2.

În acest context, nu se poate reține reaua-credință a Băncii sau culpa sa în neexecutarea contractului, având în vedere faptul că banca a venit în sprijinul clientului și a aprobat încheierea unui act adițional la contractul de credit prin care să se prelungească perioada de tragere, dar pentru că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale (aceleași obligații pe care trebuia să le îndeplinească la încheierea contractului și nu le-a îndeplinit) nu s-a putut finaliza încheierea actului adițional.

Așadar, începând cu data de 20 octombrie 2012, părțile nu mai sunt legate prin promisiunea consemnată în contractul scris, întrucât termenul pentru efectuarea primei trageri a expirat, astfel promisiunea acordării creditului, în condițiile inițial agreate, a încetat, sens în care imposibilitatea executării contractului este imputabilă reclamantei, care nu a prezentat nici o justificare a depășirii termenului de tragere, așa încât nu poate fi reținută rezoluțiunea contractului.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând și chestiuni ce privesc situația de fapt, aspecte deja stabilite și lămurite de instanțele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respinS ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvență C. SPRL împotriva deciziei nr. 603/A din 19 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.