ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2159/2018

Prin sentința nr. 1233 din 20 mai 2016 Judecătoria Vaslui a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.; a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei în cote de 80% reclamanta și 20% pârâtul, bunurile menționate în dispozitiv, valoarea masei de împărțit fiind de 154.137 RON; a dispus sistarea stării de devălmășie conform dispozitivului; a obligat reclamanta să plătească pârâtului sultă în valoare de 20.035,4 lei în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței; a obligat reclamanta să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în sumă de 807 RON.

Prin Decizia nr. 12751/A din 4 octombrie 2017 Tribunalul Vaslui, secția civilă, a respins apelul pârâtului împotriva sentinței; a obligat apelantul să achite intimatei suma de 3.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu apărător în apel.

Împotriva acestei decizii și a încheierii de ședință din 20.09.2017 a declarat recurs petentul C. înregistrat la Tribunalul Vaslui la data de 17.11.2017.

Prin adresa din 11.12.2017, Tribunalul Vaslui a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel Iași.

Prin Decizia nr. 109 din 20.03.2018 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 25 aprilie 2018.

Prin rezoluția din 26 aprilie 2018, s-a fixat termen la 30 mai 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Iași nu poate învesti legal instanța supremă.

Astfel, decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, intr-un litigiu având ca obiect partaj (cu o valoare a pretențiilor sub 200.000 de RON), a cărui competență de soluționare aparține în primă instanță, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., judecătoriei.

În conformitate cu dispozițiile art. 97 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

4, orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât cel ale curților de apel - cum este cazul în speță, când recursul este îndreptat împotriva unei decizii a tribunalului - doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres ai normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:

"Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu poate conduce la concluzia în sensul unei competențe de drept comun a Înaltei Curți în materia recursului deoarece aceasta reglementează natura și scopul căii extraordinare de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate, fără a extinde obiectul competenței, așa cum se regăsește configurat prin dispozițiile art. 97 din Cod, mai sus redate.

Curtea de Apel Iași și-a justificat soluția declinării de competență a judecării căii de atac a recursului pe dezlegările regăsite în Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale.

Prin această decizie, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].

În acest sens, trebuie avut în vedere că obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă (așa cum a făcut instanța de trimitere), cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului ia toate structurile judecătorești și ia toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiile de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până ta 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Ca atare, potrivit dispoziției procedurale mai sus analizate (art. 97 din Cod), pentru a fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri.

În speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea instanței supreme.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Iași, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de petentul C. împotriva Deciziei nr. 1275 din 4 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Iași.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30.05.2018.