ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3835/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 13747 din 10 decembrie 2015, Judecătoria sectorului 2 București, secția civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.R.L. pentru ambele motive invocate de pârâtă. A respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției invocată de pârâta S.C. A. S.R.L.. A respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții B., C. și D. în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic Colentina și S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 374A din 10 februarie 2017, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțate de judecătorie.

Împotriva acestei decizii, reclamanții D., C. și B. au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul București la data de 13 martie 2018.

Competența soluționării recursului a fost declinată în favoarea Înaltei Curți de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 410 din 10 septembrie 2018.

S-a reținut, în esență, în raport de art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 C. proc. civ., că Înalta Curte este instanță de recurs de drept comun, cu excepția celor care sunt date prin dispoziții speciale în competența instanței ierarhic superioară celei a cărei hotărâre se atacă.

Curtea de apel a mai constatat că aceasta rezidă și din Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 8 octombrie 2018.

Prin rezoluția din 12 octombrie 2018, s-a fixat termen la 7 noiembrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului într-o cauză soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Astfel, dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci, dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe - unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, posibilă doar în situația în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. înseamnă nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege și încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

De asemenea, dispoziția din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că și celelalte instanțe, atunci când judecă în recurs, realizează același tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Hotărârea instanței de contencios constituțional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competență a cărei neconstituționalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituționalitate l-a reprezentat sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate s-au circumscris problemei admisibilității recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menționate anterior.

În consecință, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel București, căreia îi revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții D., C. și B. împotriva Deciziei nr. 374A din 10 februarie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN