Decizia nr. 249/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Clauza prevăzută la art. 9 lit. a) din Contractul de credit bancar care prevede plata unui comision acordare credit de 1,75% flat;

Clauza prevăzută la art. 9 lit. b) din Contractul de credit bancar care prevede plata unui comision de administrare de 1,38 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat;

Clauza prevăzută la art. 9 lit. e) din Contractul de credit bancar care prevede plata unui comision de urmărire riscuri de 5,52 euro/lunar, reprezentând un procent de 0,20% din valoarea creditului contractat;

Clauza prevăzută la art. 5 din Contractul de Credit care dă dreptul băncii de a folosi "dobânda de referință variabilă" în locul indicelui de referință EURIBOR;

Clauza prevăzută la art. 2, pct. 2.10.a din Condițiile generale de creditare ale contractului de credit, care da dreptul pârâtei de a modifica unilateral dobânda, comisioanele și taxele bancare, fără consimțământul împrumutatului; 6. clauza prevăzută în actul adițional implementat contractului de credit în baza O.G. nr. 50/2010 prin care s-a majorat marja fixa componenta a dobânzii; anularea acestor clauze, și drept consecință să se dispună: repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamantul reclamant reprezentând: "comision de acordare" (1,75% flat), "comision de administrare" (1,38 euro lunar), "comision de urmărire riscuri" (5,52 euro lunar), precum și a sumelor încasate cu titlu de diferența de dobânda, constând în diferența dintre dobânda care trebuia perceputa în mod corect și dobânda care a fost perceputa, prin raportare la marja care a fost prevăzută inițial în contractul de împrumut la valoarea de 3,5%, dobânda trebuind sa fie calculată după formula de calcul Dobânda = marja fixă 3,5% + valoare indice EURIBOR; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de acordare, comision de administrare, comision de urmărire riscuri, diferența dintre dobânda care trebuia perceputa și dobânda majorată, de la data plății de către reclamant a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume; a pretins și obligarea pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 4677/2017, pronunțată la data de 01 noiembrie 2017, Judecătoria Târgu Mureș a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA București și, în consecință: a constatat că au caracter abuziv următoarele prevederi: art. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3579/18.05.2006 (numai secțiunea unde se precizează că dobânda curenta este formata din dobânda de referința variabila, care se afișează la sediile B.); art. 2.10.a din Condițiile generale de creditare - Anexă la Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3579/18.05.2006; pct. 1 din Act Adițional nr … la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 53600 - 3579/18(19).05.2006 (numai secțiunile unde se precizează: la data semnării prezentului Act Adițional nivelul dobânzii curente percepute conform Contractului și după caz, a Actelor Adiționale ulterioare este de 12.4% (...) la care se adaugă 11.26 puncte procentuale marja pe an); art. 9 lit. a), b), e) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 3579/18.05.2006; a constatat nulitatea absolută a prevederilor sus-menționate cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv; a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele de bani percepute în temeiul clauzelor cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv, respectiv: de la încheierea contractului, până în data de 10.09.2010, sumele achitate cu titlu de dobândă peste dobânda curentă inițial stabilită în contract (11 % pe an); începând cu data de 11.09.2010, sumele achitate cu titlu de dobândă peste dobânda compusă din marja fixă a băncii (care se determină ca diferența între valoarea dobânzii inițial stabilite în contract și valoarea dobânzii de referință EURIBOR la 6 luni de la data de 11.09.2010) și dobânda de referință EURIBOR la 6 luni, valabilă, conform contractului, la data la care se calculează dobânda; sumele achitate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și comision de urmărire riscuri; a obligat pârâta să achite reclamantului dobânda legală asupra sumelor percepute în temeiul clauzelor declarate abuzive, de la data primirii acestor sume până la restituirea lor efectivă; a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, și a respins în rest cererea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, B. SA București a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Tribunalul Specializat Mureș - Litigii cu Profesioniștii, prin Decizia nr. 232/A, pronunțată la data de 13 aprilie 2018, în Dosarul nr. x/2017, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta Societatea B. SA București, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva Sentinței civile nr. 4677 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, la data de 01.11.2017, și a obligat pe apelanta Societatea B. SA București să plătească intimatului A. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii, B. SA București a declarat recurs, solicitând casarea sa în totalitate, ca fiind nelegală și netemeinică; de asemenea, a solicitat obligarea intimatului - reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, al căror cuantum urmează a fi probat cu ocazia dezbaterilor. Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Mureș la data de 27.09.2019. La data de 04.10.2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel Târgu Mureș, care, prin Decizia nr. 1904/R din 7 noiembrie 2018, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența materială de soluționare a recursului, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 04.12.2018. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, excepție asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș - Litigii cu Profesioniștii, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Așa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum și a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicție ca instanță de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competența de fond a altor instanțe. În acest context, plenitudinea de jurisdicție a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competență a tribunalului, ca instanță de fond. Altfel spus, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competența de drept comun a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în toate cauzele ce au fost inițiate de la nivelul tribunalului, ca instanță de fond. Practic, aceasta a fost intenția legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Mureș, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Târgu Mureș, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Mai mult, prin Decizia nr. 18/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, revine curților de apel". Așa fiind,