CASE OF TULEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

În 1950, în baza decretului nr. 92/1950, apartamentul aflat la primul etaj al unei case situate la Constanța pe Bulevardul Ferdinand nr. 35 și o boxă anexă a acestui apartament, aparținând reclamantei, au făcut obiectul unei naționalizări.

Prin două contracte din 21 noiembrie 1996, în baza legii nr. 112/1995, statul a vândut apartamentul respectiv și anexa acestuia unor terți care îl ocupau în calitate de chiriași.

La 19 martie 2004, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească definitivă care constata caracterul abuziv al naționalizării bunului respectiv, pe motiv că numele său nu apărea pe lista persoanelor în privința cărora se aplica decretul nr. 92/1950.

În ciuda acestei constatări, instanțele au respins acțiunea reclamantei precum și cererea de anulare a contractelor de vânzare pe care reclamanta o alăturase acțiunii sale în revendicare, pe motiv că în momentul vânzării cumpărătorii fuseseră de bună credință, deoarece nu cunoșteau caracterul abuziv al intrării statului în posesia bunului în litigiu.

După adoptarea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv, reclamanta a cerut să fie despăgubită pentru pierderea bunului său rezultat din vânzare, la nivelul valorii de piață a bunului, potrivit prevederilor legii respective. Nici până astăzi reclamanta nu a fost despăgubită.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în Hotărârile

Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Guvernul consideră că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece interesata nu a obținut o hotărâre judecătorească definitivă care să dispună ca autoritățile să i-l restituie. În această privință, Guvernul menționează că acțiunea în revendicare introdusă de reclamantă după vânzarea imobilului în litigiu unor terți a fost respinsă de instanțele interne.

În orice caz, Guvernul consideră că reclamanta poate obține o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 și reiterează în această privință argumentele sale prezentate în cauze similare anterioare.

Reclamanta menționează că intrarea în posesia imobilului său de către stat a fost declarată abuzivă de instanțele interne, inclusiv de Curtea Supremă de Justiție. În plus, ea contestă caracterul efectiv al sistemului de despăgubire pus la punct de Legea nr. 247/2005.

Curtea relevă că în cazul în speță instanțele interne au constatat că naționalizarea bunului reclamantei era abuzivă, dar au refuzat să anuleze vânzarea acestui bun unor terți de bună credință. Curtea constată totuși că reclamanta nu a încetat niciodată să fie proprietara bunului în chestiune, așa cum au confirmat instanțele interne (

Curtea a decis deja că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de către stat terților care le ocupau în calitate de chiriași, combinată cu lipsa totală a despăgubirii la nivelul valorii bunului este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (

În cazul în speță, Curtea nu are niciun motiv ca să se îndepărteze de cauzele citate anterior. Vânzarea de către stat a bunului reclamantei continuă să o împiedice și astăzi pe interesată să beneficieze de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Curtea consideră că o asemenea situație echivalează cu o privare de proprietate

În această privință, Curtea constată că Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire pus la punct în iulie 2005 de Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să obțină, potrivit unei proceduri și unui calendar previzibil, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost private.

Prin urmare s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanta cere cu titlu principal restituirea apartamentului inclusiv anexa acestuia vândute de către stat unor terți. În cazul în care statul nu le-ar putea restitui, interesata cere, prezentând în vederea susținerii cererii o expertiză, o sumă echivalentă cu valoarea de piață a bunului pe care îl evaluează la 250.000 euro. Ea cere de asemenea 560.000 euro pentru nefolosirea imobilului din 1950 până astăzi, bazându-se pe prețul de închiriere a apartamentelor similare.

Guvernul nu contestă evaluarea imobilului făcută de expertul desemnat de reclamantă. El subliniază totuși că această sumă ia în calcul nu numai valoarea apartamentului și a anexei, care se ridică, potrivit expertizei, la 186.833 euro, ci și valoarea unei suprafețe de 89,70 m² de teren aferent apartamentului în litigiu și care nu face obiectul prezentului litigiu. De altfel, Guvernul invită Curtea să respingă cererea întemeiată pe lipsa de câștig.

Curtea amintește că a concluzionat că s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție datorită vânzării de către stat a apartamentului reclamantei și unei anexe a acestui apartament unor terți de bună credință, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri. Curtea amintește de asemenea că vânzarea respectivă nu privea terenul aferent acestui imobil și că reclamanta nu a cerut instanțelor interne să-i restituie suprafața de teren aferentă apartamentului în cauză.

Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

Ținând cont de expertiza prezentată de reclamantă precum și de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieții imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 190.000 euro.

Prin urmare, statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantei suma de 190.000 euro.

În privința sumei cerută cu titlu de nebeneficiere de bun, calculată în funcție de prețul de închiriere a acestui bun, Curtea nu ar putea aloca vreo sumă cu acest titlu, ținând cont, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea bunului drept reparație potrivit articolului 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar dobândi în cazul în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii depinzând de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ține cont de ea cu ocazia reparării prejudiciului moral (

Reclamanta cere de asemenea 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral drept reparație a prejudiciului ce i-a fost provocat de durata procesului și de neplăcerile ce i-au fost provocate de acțiunile autorităților.

Curtea constată că reclamanta nu i-a prezentat nicio plângere întemeiată pe durata procesului din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenție, astfel încât nu i se poate acorda nicio reparație pentru acest capăt de cerere.

În schimb, Curtea consideră că evenimentele respective au putut să-i provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate de constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea consideră că suma de 2.000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Reclamanta cere de asemenea 1.000 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul nu se opune alocării reclamantei unei sume corespunzătoare cheltuielilor suportate în procedura judiciară internă și în cea în fața Curții, în măsura în care aceste cheltuieli sunt necesare, reale și rezonabile.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză Curtea consideră că reclamanta nu și-a susținut cererile și nici nu a trimis acte doveditoare.

declară cererea admisibilă;

hotărăște:

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.