ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 15/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 17 din 2 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, cu privire la inculpatul A., s-a dispus, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin actul de sesizare a instanței din infracțiunea prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. (1968) rap. la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 13 C. pen. (1968) și din infracțiunea prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. (1968) rap. la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 13 C. pen. (1968).

În baza art. 255 alin. (1) C. pen. (1968) rap. la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 13 C. pen. (1968) a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani și 2 luni închisoare și, în baza art. 65 C. pen. (1968), la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de practician în insolvență, în oricare din formele acesteia, pe o durata de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. (1968) s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de practician în insolvență, în oricare din formele acesteia, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 255 alin. (1) C. pen. (1968) rap. la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 13 C. pen. (1968) a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani și 2 luni închisoare și, în baza art. 65 C. pen. (1968), la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de practician în insolvență, în oricare din formele acesteia, pe o durata de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. (1968) s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de practician în insolvență, în oricare din formele acesteia, pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 34 lit. b) rap. la art. 33 lit. a) C. pen. (1968) s-au contopit pedepsele stabilite și s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani și 2 luni închisoare, sporită cu 6 luni închisoare, în final inculpatul va executa pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. (1968) s-a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de practician în insolvență, în oricare din formele acesteia, pe o durata de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. (1968) s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. (1968), respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de practician în insolvență, în oricare din formele acesteia, pe durata executării pedepsei principale.

În fapt, s-a reținut în esență că, inculpatul B., judecător-sindic în cadrul Tribunalului București, a pretins și primit, la data de 5 decembrie 2013, un covor de la inculpatul A., precum și sumele de 2800 lei și de 4100 lei, la data de 17 iunie 2012, în legătură cu Dosarele nr. x/3/2013, x/3/2012 și x/3/2010 ale Tribunalului București, repartizate spre soluționare coinculpatului anterior menționat.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, printre alții, inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 234/A din 27 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2014, printre altele, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 17 din 2 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Împotriva Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 27 iunie 2016.

Prin Încheierea nr. 489/RC din data de 11 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 234/A din data de 27 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014.

S-a trimis cauza completului care judecă recursul în casație, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 234/A din 27 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de către recurentul inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 434 - 436 C. proc. pen.

Din examinarea cererii de recurs în casație rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia, precum și semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Prin cererea de recurs în casație s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În argumentarea cererii formulate, inculpatul A. a arătat, în esență, că instanțele ordinare au pronunțat soluții de condamnare nelegale, întrucât în mod greșit au omis reținerea incidenței prevederilor art. 374 alin. (4) și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în cazul său.

Inculpatul a arătat că a solicitat instanței de apel să observe că poziția sa a fost clară și neechivocă, în sensul judecării sale potrivit procedurii simplificate și aplicării prevederilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în ședința din data de 03 noiembrie 2014, instanța de fond aducându-i la cunoștință, înainte de citirea actului de sesizare, că se poate prevala de prevederile art. 396 C. proc. pen., conform cărora judecata poate avea loc doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, pe care le cunoaște și le însușește, recunoscând faptele în totalitate, astfel cum au fost descrise în actul de sesizare, situație în care limitele legale de pedeapsă trebuia reduse cu o treime.

S-a menționat faptul că inculpatul A., prin declarația dată la termenul din 03 noiembrie 2014, a recunoscut săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum acestea au fost descrise în rechizitoriu, precizând că dorește să beneficieze de prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. privind reducerea pedepsei, arătând, totodată, că menține declarațiile date în faza de urmărire penală. La termenul din 05 decembrie 2014, apărătorul ales al inculpatului A. a învederat instanței că solicită proba cu înscrisuri în circumstanțiere, și nu cum în mod eronat s-a reținut în sentința apelată, respectiv că inculpatul ar fi solicitat proba cu martori.

S-a mai precizat că, la termenul din 19 ianuarie 2015, apărătorul inculpatului A., printre altele, a solicitat ca instanța de fond să aibă în vedere poziția acestuia de recunoaștere atât în faza de urmărire, cât și în faza de judecată, inculpatul prevalându-se de dispozițiile art. 374 și art. 396 alin. (1) C. proc. pen., iar, în ultimul cuvânt, inculpatul A. a precizat că este de acord cu avocatul său, regretă faptele, arătând că lasă soluția la aprecierea instanței.

Aceeași poziție procesuală sinceră a avut-o și în apel.

În atare condiții, cum infracțiunile au fost recunoscute în integralitatea lor, apărarea a apreciat că este nelegală lipsirea inculpatului de beneficiile prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., apelul fiind respins ca nefondat.

Apărarea a apreciat că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au încălcat prevederile art. 7 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în sensul reducerii limitelor de pedeapsă cu 1/3 și a disp. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege reprezintă dispoziții de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmează a fi aplicată în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate.

Față de cele expuse, s-a solicitat admiterea recursului în casație formulat, iar în baza art. 448 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., să se dispună suspendarea executării Deciziei nr. 234/A pronunțată la data de 27 mai 2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și rejudecarea de către instanța de apel, în ceea ce-1 privește pe inculpatul A., cu respectarea limitelor de pedeapsă conforme prevederilor art. 374 alin. (4), art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în sensul reducerii limitelor acestora cu 1/3, și a disp. art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefundat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeași nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator.

Este cazul manifestărilor de voință ale inculpatului, intervenite pe parcursul procesului penal, orientate spre obținerea unui tratament sancționator mai blând [cum ar fi, de exemplu, cel rezultat din disp. art. 396 alin. (10) C. proc. pen.], manifestări al căror conținut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casație, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reținute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoașterii acestuia direct pe calea recursului în casație.

În consecință, Înalta Curte notează că, în recursul în casație, sfera controlului judiciar este limitată, astfel că pot fi examinate numai chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a se putea analiza și critici de netemeinicie a deciziei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație dedusă judecății, inculpatul A. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Critica recurentului inculpat - în sensul că instanțele învestite în ciclul ordinar nu au dat eficiență solicitării sale de a se judeca în procedura simplificată ori opțiunii de a formula denunțuri și nu au aplicat prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., dar nici dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2000 - nu se circumscrie cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege.

Aceste susțineri nu urmăresc să supună cenzurii Înaltei Curți legalitatea pedepsei aplicate în speță prin raportare la particularitățile faptice reținute prin decizia recurată, ci tind la a reevaluare a însuși conținutului acestor particularități și a interpretării date lor, în scopul recunoașterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancționator.

În acest sens, se constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a cenzurat în mod explicit criticile inculpatului A. referitoare atât la incidența atât a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., cât și a prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2000, concluzionând că acestea sunt nefondate.

Instanța de apel a subliniat, în mod neechivoc, faptul că inculpatul A. nu a recunoscut săvârșirea faptelor în integralitatea lor, astfel cum au fost descrise în rechizitoriu și ca atare, nu poate beneficia de dispozițiile art. 396 alin. (10) Cod de procedură penală.

Referitor la dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2000, s-a apreciat, de asemenea, că nu sunt aplicabile, identificarea și tragerea la răspundere penală a unor persoane, de către organul de urmărire penală, realizându-se pe baza altor elemente, și nu urmare a denunțului inculpatului A.; suplimentar, s-a argumentat că organele judiciare au fost sesizate anterior denunțului, iar prin acesta din urmă nu au fost aduse elemente noi, care să conducă la tragerea la răspundere a altor persoane.

În acest context, a solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea duratei pedepsei prin raportare la particularitățile speței, ci înseși particularitățile în discuție, ceea ce excedează scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 C. proc. pen.

Așa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecății în recurs în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancționator.

Exigențele art. 7 parag. 1 din Convenția europeană, invocate explicit de către recurent, nu legitimează o concluzie diferită sub aspectul analizat. Pedepsele individuale de 2 ani și 2 luni închisoare, respectiv pedeapsa finală de 2 ani și 8 luni închisoare, se încadrează în limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunile comise și au, prin urmare, o bază legală în dreptul intern. În condițiile în care recurentul tinde, așa cum s-a arătat, la reevaluarea unor chestiuni mai degrabă de fapt, decât de drept, trimiterea la norma europeană care dă expresie legalității incriminării și pedepsei este, prin urmare, nepertinentă.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-inculpat, soluția subsecventă de respingere a recursului în casație făcând superfluă examinarea temeiniciei cererii de suspendare a executării hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6), onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 234/A din 27 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2017.

Procesat de GGC - CT