Ceraceanu împotriva României (nr. 1)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31250/02) îndreptată împotriva României și pe care o resortisantă a acestui stat, doamna Adriana Doina Cerăceanu (»reclamanta«), a sesizat Curtea pe 17 septembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (»Convenția«).

Guvernul român (»Guvernul«) este reprezentat de dl. Răzvan Horațiu Radu, Agent al Guvernului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pe 7 aprilie 2006, Curtea a hotărât comunicarea cererii către Guvern. Invocând prevederile articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate concomitent. ÎN FAPT I.

Pe 15 noiembrie 1985, editura română Univers și societatea americană Foreign Rights, agent literar al romancierului James Clavell, au încheiat un contract privind publicarea de către Univers a 35.000 de exemplare din romanul Shōgun al lui James Clavell, roman tradus în limba română de reclamantă. Contractul stipula că drepturile de utilizare a traducerii realizate de reclamantă erau cedate de societatea Foreign Rights, proprietara drepturilor, editurii Univers până la 15 noiembrie 1991.

Pe 23 noiembrie 1991, reclamanta a încheiat cu editura Orizonturi din București un contract pentru publicarea romanului Shōgun al lui James Clavell, pe care l-a tradus. Durata contractului era de șase luni, respectiv de la 23 noiembrie 1991 la 23 mai 1992, pentru o tiraj maxim de 50.000 de exemplare.

După publicarea unui prim tiraj de 50.000 de exemplare, societatea Orizonturi a refuzat să plătească reclamantei drepturile de autor și pe 15 iulie 1992 a încheiat cu F.A. un contract în vederea traducerii aceluiași roman. Ulterior, a publicat cu editura Azur aproximativ 64.000 de noi exemplare din roman, tradus de F.A. B. Acțiunea în daune și interese introdusă de reclamantă

Pe 22 decembrie 1993, reclamanta a chemat în judecată societatea Orizonturi și pe F.A. la tribunalul județean al Bucureștiului, acuzând-i de plagiat, pe motiv că ar fi folosit traducerea ei a romanului Shōgun.

Pe 28 februarie 1996, mai bine de doi ani după introducerea acțiunii, și după douăzeci de amânări ale cauzei, reclamanta a completat cererea ei la tribunalul din București printr-un al doilea motiv de atac privind prejudiciul suferit din cauza publicării a 64.814 exemplare din traducerea ei de editorii Azur și Orizonturi.

Pe 11 iunie 1996, în timp ce nicio ședință pe fond nu avusese loc, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revocare pentru suspiciune legitimă formulată de societatea Orizonturi și a desemnat ca instanță competentă tribunalul județean al Argeșului. Pe 19 iunie 1996, tribunalul județean al Bucureștiului s-a declarat incompetent și a trimis cauza la tribunalul județean al Argeșului.

Pe 4 iulie 1996 cauza a fost înregistrată la dosarul tribunalului județean al Argeșului.

Tribunalul a ordonat efectuarea unor expertize: una lingvistică privind traducerile efectuate de reclamantă și de F.A., și o expertiză contabilă.

Prin hotărâre din 13 iulie 1999, tribunalul județean al Argeșului a respins acțiunea reclamantei. A constatat că în fapt au fost efectuate patru expertize, două de către experți propuși de reclamantă și două de experți propuși de pârâți. Dintre acești patru experți, B., T. și I. au concluzionat existența plagiatului, în timp ce A.I.I. a considerat că traducerea de F.A. era o creație originală. Tribunalul a constatat că mai târziu T. a depus un raport suplimentar, excluzând existența plagiatului. Tribunalul a apreciat ca parțiali experții B. și I., care concluzionaseră la plagiat, și a considerat obiective expertizele T. și A.I.I. propuse de pârâți, care concluzionaseră absența plagiatului.

Prin decizie din 4 aprilie 2000, curtea de apel a Pitești a admis apelul formulat de reclamantă, apreciind că expertiza lui B., care se pronunțase în favoarea reclamantei, era documentată, completă și obiectivă. Curtea a condamnat pârâții să plătească solidar suma de 196.441.622 lei români (ROL).

Curtea a apreciat, de asemenea, că reclamanta suferise un prejudiciu distinct din cauza publicării de către Orizonturi și Azur a 64.814 exemplare din traducerea ei a romanului și a obligat societatea Orizonturi să îi plătească suma de 253.637.658 ROL.

Prin decizie definitivă din 19 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul formulat de societatea Orizonturi și de F.A. și, pe fond, a respins acțiunea introdusă de reclamantă. A apreciat că curtea de apel a Pitești greșise considerând expertiza lui B., care nu era expert înscris pe lângă tribunale, în timp ce ar fi trebuit să se bazeze pe expertiza lui T., expert agreat pe lângă tribunale. C. Recursul în anulare formulat de procurorul general

Pe 6 noiembrie 2001, reclamanta a formulat o cere către procurorul general, cerând-i să introducă un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 19 iunie 2001.

Pe 19 iunie 2002, procurorul general a introdus un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție și a cerut anularea hotărârii din 19 iunie 2001 în temeiul articolului 330 § 2 al Codului de procedură civilă. Criticând aprecierea făcută de Curtea Supremă de Justiție a expertizelor efectuate, procurorul general a considerat hotărârea din 19 iunie 2001 ca fiind manifest eronată și a cerut ca fapta să fie rejudecată și să fie constatată existența plagiatului.

Prin decizie din 13 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare formulat de procurorul general, a anulat decizia din 19 iunie 2001 și a confirmat-o pe cea din 4 aprilie 2000 a curții de apel a Pitești, care admisese acțiunea reclamantei. D. Obiecția în anulare și prima cerere de revizuire

Pe 29 ianuarie 2003, societatea Orizonturi și F.A. au formulat o obiecție în anulare împotriva deciziei din 13 ianuarie 2003 și pe 7 februarie 2003 au cerut revizuirea aceleiași decizii.

Prin două decizii distincte din 15 noiembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins ca neîntemeiate cererea de revizuire și obiecția în anulare.

La o dată neprecizată, societatea Orizonturi a cerut anularea dispozitivelor deciziilor din 15 noiembrie 2004, invoces art. 258 al Codului de procedură civilă, care impune semnarea dispozitivului unei decizii de justiție de către toți judecătorii formației care judecă.

Pe 15 martie 2005, societatea Orizonturi a formulat o cerere de recuzare a mai multor judecători, cerere respinsă printr-o hotărâre din 16 mai 2005. A formulat un recurs împotriva respingerii cererii ei de recuzare.

Pe 6 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție (anterior Curtea Supremă de Justiție) a amânat examinarea cererilor având ca scop anularea dispozitivelor celor două decizii din 15 noiembrie 2004. O ședință s-a ținut în octombrie 2005. Până în prezent, aceste proceduri sunt încă pendinte la Înalta Curte de Casație. E. Executarea forțată inițiată împotriva editurii Orizonturi

Pe 11 ianuarie 2006, reclamanta a chemat în judecată editura Orizonturi pentru două acțiuni având ca scop executarea forțată a creanței sale constatate prin hotărârea din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, care confirma decizia din 4 aprilie 2000 pronunțată de curtea de apel a Pitești.

Prin prima acțiune, a cerut tribunalului de primă instanță al Bucureștiului să ordoneze sechestrul conturilor editurii Orizonturi. Prin cea de-a doua acțiune, a cerut camerei comerciale a tribunalului județean al Bucureștiului să ordoneze deschiderea procedurii de faliment împotriva menținutei editori. 1. Cererea de sechestru al conturilor editurii Orizonturi

Prin sentință din 18 ianuarie 2006, tribunalul de primă instanță al Bucureștiului a respins cererea de sechestru al conturilor editurii Orizonturi, formulată de reclamantă. Tribunalul de primă instanță a considerat că executarea forțată era prescrisă.

Prin decizie din 28 iunie 2006, tribunalul județean al Bucureștiului a admis recursul reclamantei împotriva sentinței din 18 ianuarie 2006. Tribunalul a ordonat executarea forțată prin sechestrul conturilor editurii Orizonturi până la satisfacerea datoriei ei de 45.022,93 noi lei români (RON), constatată prin hotărârea din 13 ianuarie 2003. 2. Deschiderea procedurii de faliment împotriva editurii Orizonturi

Prin sentință din 14 aprilie 2006, tribunalul județean al Bucureștiului a admis cererea reclamantei și a ordonat deschiderea procedurii de faliment privind editura Orizonturi pe motiv că aceasta nu satisfăcuse creanta în valoare de 45.022,93 RON, constatată prin hotărârea din 13 ianuarie 2003. Tribunalul a ordonat interzicerea vânzării părților sociale ale societății debitoare și sechestrul tuturor conturilor ei bancare. Un administrator judiciar a fost, de asemenea, desemnat de tribunal.

Editura Orizonturi a formulat recurs împotriva acestei sentințe.

Pe 15 septembrie 2006, a consemnat o sumă de 45.022,93 RON la dispoziția tribunalului, »pentru scopurile dosarului« de faliment.

Pe 20 iunie 2007, curtea de apel a Bucureștiului a respins recursul editurii Orizonturi împotriva sentinței din 14 aprilie 2006.

Procedura de faliment s-a continuat la tribunalul județean al Bucureștiului.

În urma unei cereri de revocare pentru suspiciune legitimă formulată de societatea debitor, tribunalul județean al Argeșului s-a văzut atribuit cauza prin hotărârea din 8 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procedura de faliment este actualmente pendintă la tribunalul județean al Argeșului.

Pe 1 noiembrie 2007, în cadrul acestei proceduri, reclamanta s-a văzut versată o sumă de 45.022,93 RON de către debitoarea sa, reprezentând creanta constatată prin hotărârea din 13 ianuarie 2003. F. Alte proceduri relevante 1. Condamnarea reclamantei pentru fraude și cea de-a doua cerere de revizuire

La plângerea editurii Orizonturi, prin decizie din 15 octombrie 2004 a procuraturii pe lângă tribunalul de primă instanță al Bucureștiului, reclamanta s-a văzut pedepsită cu o amendă administrativă de 10.000.000 ROL pentru fraude în contractul încheiat pe 23 noiembrie 1991 cu menționata editură. În urma unui recurs ierarhic al interesatei, decizia a fost menținută pe 5 ianuarie 2005.

Prin sentință din 25 februarie 2005 a tribunalului de primă instanță al Bucureștiului, decizia procurorului a fost menținută. Tribunalul a reținut că la încheerea contractului din 23 noiembrie 1991, reclamanta înșelase în mod fraudulos partea lezată, cocontractanta ei, respectiv editura Orizonturi, făcând-o să creadă că avea dreptul să autorizeze publicarea traducerii ei a romanului Shōgun. Tribunalul a considerat că agenția Foreign Rights Inc. New York cea care, în urma unui contract anterior încheiat cu reclamanta, avea, în realitate, dreptul să autorizeze reedițiile traducerii în limba română a menționatului roman. Prin urmare, reclamanta nu putea autoriza reeditarea traducerii sale fără acordul agenției. Aștadar, reclamanta, în ciuda faptului că cunoștea aceste aspecte legale decurgând din contractul ei din 1985 încheiat cu agenția, înșelase în mod intenționat partea lezată, editura Orizonturi. Din acest motiv, tribunalul concluziona că reclamanta provoacase editurii Orizonturi un prejudiciu de 218.000 ROL, respectiv remunerația prevăzută de contractul din 23 noiembrie 1991.

Recursul reclamantei împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizie a tribunalului județean al Bucureștiului, din 20 mai 2005.

În urma acestei proceduri, editura Orizonturi a formulat o nouă cerere de revizuire a hotărârii din 4 aprilie 2000, pronunțate în favoarea reclamantei de curtea de apel a Pitești. Cererea a fost respinsă printr-o hotărâre din 4 octombrie 2006 a curții de apel a Pitești. Editura Orizonturi a formulat un recurs împotriva acestei decizii la Înalta Curte de Casație și Justiție. Ultima ședință era programată pentru 29 ianuarie 2008. 2. Acțiune civilă în constatare

Pe 7 ianuarie 2005, editura Orizonturi a chemat în judecată reclamanta la tribunalul județean al Bucureștiului printr-o acțiune civilă prin care cerea tribunalului să constate că partea pârâtă nu avea dreptul să autorizeze reproducerea traducerii în limba română a romanului Shōgun.

Prin sentință din 6 aprilie 2005, tribunalul județean a admis acțiunea și a constatat că reclamanta nu mai avea drepturi de proprietate intelectuală asupra traducerii pe care o cedase prin contract agentului autorului. Tribunalul a reținut că drepturile de a autoriza reeditarea traducerii în cauză aparțineau agenției Foreign Rights Inc. New York. II.

Reclamanta susține că durata procedurii care a început pe 22 decembrie 1993 a încălcat principiul »termenului rezonabil« prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, formulat după cum urmează: »Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)«

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea reamintește că trebuie luate în calcul pentru calcularea duratei procedurii toate recursurile, inclusiv cele de caracter extraordinar, în măsura în care procedura inițiată după introducerea lor era determinantă pentru drepturile și obligațiile de natură civilă ale reclamanților (a se vedea Poiss c. Austria, hotărâre din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, p. 103, § 50, și Zwierzyński c. Polonia, nr. 34049/96, § 39, CEDO 2001-VI).

Cu toate acestea, doar perioadele în care fapta a fost efectiv pendintă la tribunale vor fi luate în calcul, excluzând deci perioadele dintre adoptarea unei decizii definitive și anularea ei ulterior ca urmare a unui recurs extraordinar (Seregina c. Rusia, nr. 12793/02, § 92, 30 noiembrie 2006).

Prin urmare, Curtea observă că perioada de luat în considerare a început odată cu intrarea în vigoare a Convenției privind România, pe 20 iunie 1994. Pentru aprecierea caracterului rezonabil al termenelor scurse de la acea dată, trebuie ținut seama de starea cauzei la acea vreme, și anume pendintă la tribunalul județean al Bucureștiului, sesizat cu acțiunea reclamantei, în primă instanță.

Prima perioadă de luat în considerare s-a încheiat pe 19 iunie 2001, prin hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție. Această parte a procedurii s-a extins deci pe șapte ani pentru trei grade de jurisdicție.

Deoarece în urma recursului în anulare formulat împotriva hotărârii din 19 iunie 2001, procedura s-a redeschis, cu efecte importante asupra drepturilor civile ale reclamantei, trebuie considerat că procedura s-a încheiat pe 13 ianuarie 2003, prin hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție, care admisese recursul în anulare.

Curtea observă totuși că perioada care a început pe 6 noiembrie 2001, când reclamanta a cerut redeschiderea procedurii prin intermediul unei cereri adresate procurorului general pentru a introduce un recurs în anulare împotriva hotărârii din 19 iunie 2001 și 13 ianuarie 2003, data în care recursul în anulare a fost admis nu poate fi luată în calcul în calculul duratei globale a procedurii. Constată, de asemenea, că Curtea Supremă de Justiție, printr-o singură hotărâre din 13 ianuarie 2003, a admis recursul în anulare și a hotărât asupra acțiunii reclamantei pe fond, astfel că perioada de luat în considerare a fost prelungită doar cu o zi.

Prin urmare, durata de examinat se ridică la șapte ani. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest motiv nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Remarcă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Privind fondul

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și în raport cu criteriile consacrate de jurisprudența ei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesați (a se vedea, printre alte cazuri, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Reamintește, de asemenea, că doar întârzierile imputabile Statului pot conduce la concluzia încălcării »termenului rezonabil« (Proszak c. Polonia, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2774, § 40).

Curtea consideră că nici comportamentul reclamantei nici obiectul litigiului, fiind vorba în fapt de o acțiune în daune și interese privind un presupus plagiat, nu ar putea justifica durata procedurii, în special durata de cinci ani și șase luni la tribunalul județean al Bucureștiului, precum și la tribunalul județean al Argeșului, care judecă fapta după trimiterea hotărâtă de Curtea Supremă de Justiție la cererea pârâților.

Cu privire la comportamentul tribunalelor naționale, Curtea constată că întârzieri importante în procedură au fost cauzate de administrarea probelor, inclusiv mai multe expertize literare, și de o decizie de declinare a competenței.

Curtea estimează, prin urmare, că nici complexitatea cauzei nici comportamentul reclamantei nu explică durata procedurii, luată în ansamblul ei.

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, ținând seama de jurisprudența ei în materie, Curtea estimează că în fapt durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor »termenului rezonabil«.

În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 în această privință. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE REFERITOARE LA NEEXECUTAREA UNEI DECIZII DE JUSTIȚIE

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plângea de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție care condamnase editura Orizonturi să îi plătească o sumă de bani. Invoca, în esență, dreptul la o protecție judiciară efectivă, garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Guvernul se bazează pe faptul că dreptul intern punea la dispoziția reclamantei căi procedurale adecvate, accesibile, eficace și suficiente, de care de altfel se folosise pentru a vedea executată decizia de justiție pronunțată în favoarea ei.

Printr-o scrisoare din 13 decembrie 2007, Guvernul invocă faptul că reclamanta a perceput pe 1 noiembrie 2007 suma de 45.022,93 RON, creanta ei fiind astfel satisfăcută.

Curtea reamintește jurisprudența ei conform căreia art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are ca corolar dreptul la executarea deciziilor judiciare definitive (Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, § 40). Acest drept nu poate totuși obliga un Stat să execute orice hotărâre de natură civilă, oricare ar fi circumstanțele; i se cuvine, în schimb, să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Curtea are numai sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003), deoarece atunci când acestea sunt obligate să acționeze în executarea unei decizii judiciare și se abțin de la a face-o, această inerție angajează răspunderea Statului sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție (Scollo c. Italia, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, § 44).

În prezenta cauză, era vorba de executarea unei hotărâri impunând o obligație de plată unui particular. Sub acest aspect, Statul era obligat să pună la dispoziția reclamantei un sistem prin care să obțină de la debitor plata sumelor acordate de instanțe (a se vedea, mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), nr. 42338/98, 6 iunie 2000). Nu se poate deduce, totuși, din aceasta că trebuie ținut responsabil de neplata unei creanțe executoriale din cauza insolvabilității unui debitor »privat« (a se vedea, mutatis mutandis, Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003).

Cu privire la obligația autorităților de a lua măsuri adecvate pentru a executa hotărârea din 13 ianuarie 2003, Curtea observă că reclamanta a inițiat procedurile de executare forțată pe 11 ianuarie 2006, inclusiv o procedură de faliment împotriva societății debitoare și aceasta din urmă a fost în final constrânsă să satisfacă creanta în cauză. Rezultă, prin urmare, că autoritățile sesizate nu au încălcat obligația care le revenea de a asista reclamanta în executare.

Cu privire la un litigiu între particulari, reclamantul trebuie să acționeze cu o anumită diligență și să vegheze la executarea deciziilor de justiție în afaceri civile (SC Magna Holding SRL c. România, nr. 10055/03, § 33, 13 iulie 2006). Prin urmare, reclamantei îi încumbau obligația de a folosi mijloacele puse la dispoziție de legislația națională și de a apela, dacă este cazul, la forța publică pentru a o asista în executare (Ciprova c. Republica Cehă (dec.), nr. 33273/03, 22 martie 2005). Or, a întârziat până pe 11 ianuarie 2006 să folosească mijloacele juridice puse la dispoziție pentru a executa hotărârea din 13 ianuarie 2003.

Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea nu constată o deficiență imputabilă autorităților naționale în executarea hotărârii din 13 ianuarie 2003. În consecință, motorul derivat din neexecutarea menționatei hotărâri se dovedește manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Din motive similare cu cele expuse privind presupusa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea §§ 60-67 mai sus), Curtea consideră, ținând seama de cele de mai sus, că acest motiv trebuie, de asemenea, respins ca fiind manifest neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanta cerea inițial plata creantei sale de 45.022,93 RON actualizate cu indicele inflației cu titlul prejudiciului material suferit.

Cere, de asemenea, cu titlu de prejudiciu moral suferit, ca Guvernul să finanțeze restaurarea picturii murale a unei anumite biserici, monument istoric, situat la București. Nu solicită rambursarea cheltuielilor și a onorariilor.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea reamintește că a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza duratei nerezonabile a procedurii care a început pe 22 decembrie 1993. Din acest motiv, nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.

Cu privire la cererea interesatei cu titlu de prejudiciu moral (§ 72, mai sus), Curtea remarcă că Convenția nu îi dă competența de a pretinde Statului român o măsură fără nici o legătură cu obiectul prezentei cereri. În schimb, estimează că trebuie acordată reclamantei 1.400 EUR cu titlu de prejudiciul moral pentru încălcarea constatată. B. Interese moratorii

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motorul derivat din art. 6 § 1 din Convenție, în privința duratei procedurii civile inițiate de reclamantă pe 22 decembrie 1993 și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind durata menționatei proceduri; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 1.400 EUR (o mie patru sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea menționutului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; c) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plații; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 4 martie 2008 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31250/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Adriana Doina Cerăceanu (« la requérante »), a saisi la Cour le 17 septembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par M. Răzvan Horațiu Radu, Agent du Gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme.

Le 7 avril 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le 15 novembre 1985, la maison d’édition roumaine Univers et la société américaine Foreign Rights, agent littéraire du romancier James Clavell, conclurent un contrat portant sur la publication par Univers de 35 000 exemplaires du roman Shōgun de James Clavell, roman traduit en roumain par la requérante. Le contrat stipulait que les droits d’utilisation de la traduction faite par la requérante étaient cédés par la société Foreign Rights, propriétaire des droits, à la maison Univers jusqu’au 15 novembre 1991.

Le 23 novembre 1991, la requérante conclut avec la maison d’édition Orizonturi de Bucarest un contrat pour la publication du roman Shōgun de James Clavell, qu’elle avait traduit. La durée du contrat était de six mois, à savoir du 23 novembre 1991 au 23 mai 1992, pour un tirage maximum de 50 000 exemplaires.

Après la publication d’un premier tirage de 50 000 exemplaires, la société Orizonturi refusa de payer à la requérante ses droits d’auteur et le 15 juillet 1992 conclut avec F.A. un contrat en vue de la traduction du même roman. Par la suite, elle publia avec la maison d’édition Azur environ 64 000 nouveaux exemplaires du roman tel que traduit par F.A. B. L’action en dommages et intérêts introduite par la requérante

Le 22 décembre 1993, la requérante assigna devant le tribunal départemental de Bucarest la société Orizonturi et F.A., les accusant de plagiat, au motif qu’ils auraient utilisé sa traduction du roman Shōgun .

Le 28 février 1996, plus de deux ans après l’introduction de l’action, et après vingt renvois de l’affaire, la requérante compléta sa requête devant le tribunal de Bucarest par un deuxième grief portant sur le préjudice subi du fait de la publication de 64 814 exemplaires de sa traduction, par les maisons Azur et Orizonturi .

Le 11 juin 1996, alors qu’aucune audience sur le fond n’avait eu lieu, la Cour suprême de justice accueillit la demande de dépaysement pour cause de suspicion légitime formée par la société Orizonturi , et désigna comme juridiction compétente le tribunal départemental d’Argeș. Le 19 juin 1996, le tribunal départemental de Bucarest se déclara incompétent et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental d’Argeș.

Le 4 juillet 1996 l’affaire fut enregistrée au rôle du tribunal départemental d’Argeș.

Le tribunal ordonna des expertises : linguistique sur les traductions effectuées par la requérante et par F.A. et une expertise comptable.

Par un jugement du 13 juillet 1999, le tribunal départemental d’Argeș rejeta l’action de la requérante. Il constata qu’en l’espèce avaient été effectuées quatre expertises, deux par des experts proposés par la requérante et deux par ceux proposés par les défendeurs. Sur ces quatre experts, B., T. et I. avaient conclu à l’existence du plagiat, tandis que A.I.I. avait considéré que la traduction par F.A. était une création originale. Le tribunal constata que par la suite, T. avait déposé un rapport complémentaire, excluant l’existence du plagiat. Le tribunal jugea comme partiaux les experts B. et I., qui avaient conclu au plagiat, et considéra objectives les expertises de T. et A.I.I. proposées par les défendeurs, qui avaient conclu à son absence.

Par une décision du 4 avril 2000, la cour d’appel de Pitești accueillit l’appel interjeté par la requérante, jugeant que l’expertise de B. qui s’était prononcé en faveur de la requérante était documentée, complète et objective. La cour condamna les défendeurs à payer in solidum le montant de 196 441 622 lei roumains (ROL).

La Cour jugea également que la requérante avait subi un préjudice distinct du fait de la publication par Orizonturi et Azur de 64 814 exemplaires de sa traduction du roman et obligea la société Orizonturi à lui payer la somme de 253 637 658 ROL.

Par une décision définitive du 19 juin 2001, la Cour suprême de justice accueillit le recours formé par la société Orizonturi et par F.A. et, sur le fond, rejeta l’action introduite par la requérante. Elle jugea que la cour d’appel de Pitești avait à tort pris en compte l’expertise de B., qui n’était pas un expert attitré auprès des tribunaux, tandis qu’il aurait dû se fonder sur l’expertise de T., expert agréé auprès des tribunaux. C. Le recours en annulation formé par le procureur général

Le 6 novembre 2001, la requérante forma un mémoire auprès du procureur général lui demandant d’introduire un recours en annulation contre l’arrêt définitif du 19 juin 2001.

Le 19 juin 2002, le procureur général introduisit un recours en annulation devant la Cour suprême de justice et demanda l’annulation de l’arrêt du 19 juin 2001 en vertu de l’article 330 § 2 du code de procédure civile. Critiquant l’appréciation faite par la Cour suprême de justice des expertises effectuées, le procureur général considéra l’arrêt du 19 juin 2001 comme manifestement erroné et demanda que l’affaire fût rejugée et que l’existence du plagiat fût constatée.

Par une décision du 13 janvier 2003, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation formé par le procureur général, cassa la décision du 19 juin 2001 et confirma celle du 4 avril 2000 de la cour d’appel de Pitești qui avait accueilli l’action de la requérante. D. La contestation en annulation et la première demande en révision

Le 29 janvier 2003, la société Orizonturi et F.A. formèrent une contestation en annulation à l’encontre de la décision du 13 janvier 2003 et le 7 février 2003, ils demandèrent la révision de la même décision.

Par deux décisions distinctes du 15 novembre 2004, la Cour suprême de justice rejeta comme mal fondées la demande de révision et la contestation en annulation.

A une date non précisée, la société Orizonturi demanda l’annulation des dispositifs des décisions du 15 novembre 2004, se fondant sur l’article 258 du code de procédure civile, qui exige la signature du dispositif d’une décision de justice par tous les juges de la formation du jugement.

Le 15 mars 2005, la société Orizonturi forma une demande de récusation de plusieurs juges, demande rejetée par un arrêt du 16 mai 2005. Elle forma un recours contre le rejet de sa demande de récusation.

Le 6 juin 2005, la Haute Cour de Cassation et de Justice (anciennement Cour suprême de justice) ajourna l’examen des demandes visant l’annulation des dispositifs des deux décisions du 15 novembre 2004. Une audience eut lieu en octobre 2005. A ce jour, ces procédures sont toujours pendantes devant la Haute Cour de Cassation. E. L’exécution forcée entamée contre la maison d’édition Orizonturi

Le 11 janvier 2006, la requérante assigna en justice la maison d’édition Orizonturi de deux actions tendant à l’exécution forcée de sa créance constatée par l’arrêt du 13 janvier 2003 de la Cour suprême de justice confirmant la décision du 4 avril 2000 rendue par la cour d’appel de Pitești.

Par une première action, elle demanda au tribunal de première instance de Bucarest d’ordonner la saisie des comptes de la maison d’édition Orizonturi . Par la deuxième action, elle demanda à la chambre commerciale du tribunal départemental de Bucarest d’ordonner l’ouverture de la procédure de faillite contre ladite maison d’édition. 1. La demande de saisie des comptes de la maison d’édition Orizonturi

Par jugement du 18 janvier 2006, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta la demande de saisie des comptes de la maison d’édition Orizonturi , formée par la requérante. Le tribunal de première instance considéra que l’exécution forcée était prescrite.

Par décision du 28 juin 2006, le tribunal départemental de Bucarest accueillit le recours de la requérante contre le jugement du 18 janvier 2006. Le tribunal ordonna l’exécution forcée par la saisie des comptes de la maison d’édition Orizonturi jusqu’à satisfaire sa dette de 45 022,93 nouveau lei roumains (RON), constatée par l’arrêt du 13 janvier 2003. 2. L’ouverture de la procédure de faillite contre la maison d’édition Orizonturi

Par jugement du 14 avril 2006, le tribunal départemental de Bucarest accueillit la demande de la requérante et ordonna l’ouverture de la procédure de faillite à l’égard de la maison d’édition Orizonturi au motif que cette dernière n’avait pas satisfait la créance d’un montant de 45 022,93 RON constatée par l’arrêt du 13 janvier 2003. Le tribunal ordonna l’interdiction de la vente des parties sociales de la société débitrice et la saisie de tous ses comptes bancaires. Un administrateur judiciaire fut également nommé par le tribunal.

La maison d’édition Orizonturi forma recours contre ce jugement.

Le 15 septembre 2006, elle consigna une somme d’un montant de 45 022,93 RON à la disposition du tribunal, « pour les fins du dossier » de faillite.

Le 20 juin 2007, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours de la maison d’édition Orizonturi contre le jugement du 14 avril 2006.

La procédure de faillite se poursuivit devant le tribunal départemental de Bucarest.

Suite à une demande de dépaysement pour cause de suspicion légitime formée par la société débitrice, le tribunal départemental d’Argeș se vit attribuer l’affaire par arrêt du 8 février 2007, de la Haute Cour de Cassation et de Justice.

La procédure de faillite est actuellement pendante devant le tribunal départemental d’Argeș.

Le 1 er novembre 2007, dans le cadre de cette procédure, la requérante se vit verser par sa débitrice une somme d’un montant de 45 022,93 RON représentant la créance constatée par l’arrêt du 13 janvier 2003. F. Autres procédures pertinentes 1. Condamnation pour fraude de la requérante et deuxième demande en révision

Sur plainte de la maison d’édition Orizonturi , par décision du 15 octobre 2004, du parquet auprès du tribunal de première instance de Bucarest, la requérante se vit infliger une amende administrative de 10 000 000 ROL pour fraude dans le contrat conclu le 23 novembre 1991 avec ladite maison d’édition. A la suite d’un recours hiérarchique de l’intéressée, cette décision fut maintenue le 5 janvier 2005.

Par un jugement du 25 février 2005 du tribunal de première instance de Bucarest, la décision du procureur fut maintenue. Le tribunal retint que lors de la conclusion du contrat du 23 novembre 1991, la requérante avait frauduleusement fait croire à la partie lésée, son cocontractant, à savoir la maison d’édition Orizonturi , qu’elle avait le droit d’autoriser la publication de sa traduction du roman Shōgun . Le tribunal considéra que c’était l’agence Foreign Rights Inc. New York qui, à la suite d’un contrat conclu auparavant avec la requérante, avait, en réalité, le droit d’autoriser la réédition de la traduction roumaine dudit roman. Donc, la requérante ne pouvait pas autoriser la réédition de sa traduction sans l’accord de l’agence. Dès lors, la requérante, en dépit du fait qu’elle connaissait ces aspects légaux découlant de son contrat de 1985 conclu avec l’agence, avait sciemment induit en erreur la partie lésée, la maison d’édition Orizonturi . De ce fait, le tribunal concluait que la requérante avait provoquée à la maison d’édition un préjudice de 218 000 ROL, soit la rémunération prévue par le contrat du 23 novembre 1991.

Le recours de la requérante contre ce jugement fut rejeté par décision du tribunal départemental de Bucarest, du 20 mai 2005.

A la suite de cette procédure, la maison d’édition Orizonturi forma une nouvelle demande de révision de l’arrêt du 4 avril 2000, rendue en faveur de la requérante par la cour d’appel de Pitești. Cette demande fut rejetée par un arrêt du 4 octobre 2006 de la cour d’appel de Pitești. La maison d’édition Orizonturi forma un recours contre cette décision devant la Haute Cour de Cassation et de Justice. La dernière audience était fixée pour le 29 janvier 2008. 2. Action civile en constatation

Le 7 janvier 2005, la maison d’édition Orizonturi assigna la requérante devant le tribunal départemental de Bucarest, d’une action civile par laquelle elle demandait au tribunal de constater que la partie défenderesse n’avait pas le droit d’autoriser la reproduction de la traduction roumaine du roman Shōgun .

Par jugement du 6 avril 2005, le tribunal départemental accueillit l’action et constata que la requérante n’avait plus de droits de propriété intellectuelle sur la traduction qu’elle avait cédée par contrat à l’agent de l’auteur. Le tribunal retint que les droits d’autoriser la réédition de la traduction en cause appartenaient à l’agence Foreign Rights Inc. New York. II.

La requérante allègue que la durée de la procédure débutant le 22 décembre 1993 a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour rappelle qu’il convient de prendre en compte pour le calcul de la durée de la procédure tous les recours, y compris ceux de caractère extraordinaire, dans la mesure où la procédure engagée après leur introduction était déterminante pour les droits et obligations de caractère civil des requérants (voir Poiss c. Autriche , arrêt du 23 avril 1987, série A n o 117, p. 103, § 50, et Zwierzyński c. Pologne , n o 34049/96, § 39, CEDH 2001-VI).

Toutefois, seulement les périodes pendant lesquelles l’affaire a été effectivement pendante devant les tribunaux seront pris en compte, en excluant donc les périodes entre l’adoption d’une décision définitive et son annulation par la suite d’un recours extraordinaire ( Seregina c. Russie , n o 12793/02, § 92, 30 novembre 2006).

Dès lors, la Cour observe que la période à considérer a commencé avec l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie, le 20 juin 1994. Pour apprécier le caractère raisonnable des délais écoulés à partir de cette date, il faut tenir compte de l’état où l’affaire se trouvait alors, à savoir devant le tribunal départemental de Bucarest, saisi de l’action de la requérante, en première instance.

La première période à prendre en considération s’est terminée le 19 juin 2001, par l’arrêt définitif de la Cour de suprême de justice. Cette partie de la procédure s’est donc étalée sur sept ans pour trois degrés de juridiction.

Puisqu’à la suite du recours en annulation formé contre l’arrêt du 19 juin 2001, la procédure a été rouverte, avec des répercussions importantes sur les droits civils de la requérante, il convient de considérer que la procédure s’est terminée le 13 janvier 2003, par l’arrêt définitif de la Cour suprême de justice, accueillant le recours en annulation.

La Cour note toutefois que la période qui a débuté le 6 novembre 2001, lorsque la requérante a demandé la réouverture de la procédure par le biais d’une demande adressée au procureur général afin d’introduire un recours en annulation contre l’arrêt du 19 juin 2001 et le 13 janvier 2003, date à laquelle le recours en annulation a été accueilli ne peut pas être prise en compte dans le calcul de la durée globale de la procédure. Elle constate en outre que la Cour suprême de justice, par un seul arrêt du 13 janvier 2003, a accueilli le recours en annulation et a tranché l’action de la requérante sur le fond, de sorte que la période à prendre en considération n’a été prolongée que d’un jour.

Par conséquent, la durée à examiner s’élève à sept ans. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle rappelle aussi que seuls les retards imputables à l’État peuvent amener à conclure à l’inobservation du « délai raisonnable » ( Proszak c. Pologne , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p.2774, § 40).

La Cour considère que ni le comportement de la requérante ni l’objet du litige, s’agissant en l’espèce d’une action en dommages et intérêts portant sur un prétendu plagiat, ne pourraient justifier la durée de la procédure, en particulier la durée de cinq ans et six mois devant le tribunal départemental de Bucarest, ainsi que devant le tribunal départemental d’Argeș, qui a jugé l’affaire après le renvoi décidé par la Cour suprême de justice sur la demande des défendeurs.

S’agissant du comportement des tribunaux nationaux, la Cour constate ainsi que des retards importants dans la procédure ont été causés par l’administration des preuves, dont plusieurs expertises littéraires, et par une décision déclinatoire de compétence.

La Cour estime, dès lors, que ni la complexité de l’affaire ni le comportement de la requérante n’expliquent la durée de la procédure, prise dans son ensemble.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, eu égard à sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 à cet égard. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION RELATIVE A LA NON-EXÉCUTION D’UNE DÉCISION DE JUSTICE

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaignait de l’impossibilité d’obtenir l’exécution de l’arrêt du 13 janvier 2003 de la Cour suprême de justice qui a condamné la maison d’édition Orizonturi à lui payer une somme d’argent. Elle invoquait, en substance, le droit à une protection judiciaire effective, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement s’appuie sur le fait que le droit interne mettait à la disposition de la requérante des voies procédurales adéquates, accessibles, efficaces et suffisantes, dont elle avait d’ailleurs fait usage afin de voir exécuter la décision de justice prononcée en sa faveur.

Par une lettre du 13 décembre 2007, le Gouvernement fait valoir que la requérante a perçu le 1 er novembre 2007 la somme de 45 022,93 RON, sa créance étant ainsi satisfaite.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d’accès à la justice, lequel a pour corollaire le droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives ( Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, § 40). Ce droit ne peut cependant obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu’il soit et quelles que soient les circonstances ; il lui appartient en revanche de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La Cour a uniquement pour tâche d’examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003), car lorsque celles-ci sont tenues d’agir en exécution d’une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention ( Scollo c. Italie , arrêt du 28 septembre 1995, série A n o 315-C, § 44).

Dans la présente affaire, il s’agissait d’exécuter un arrêt enjoignant une obligation de paiement à un particulier. A cet égard, l’État était tenu de mettre à la disposition de la requérante un système lui permettant d’obtenir du débiteur le paiement des sommes allouées par les juridictions (voir, mutatis mutandis, Dachar c. France (déc.), n o 42338/98, 6 juin 2000). On ne saurait pourtant en déduire qu’il doit être tenu pour responsable du défaut de paiement d’une créance exécutoire dû à l’insolvabilité d’un débiteur « privé » (voir, mutatis mutandis, Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003).

En ce qui concerne l’obligation pour les autorités de prendre des mesures adéquates afin d’exécuter l’arrêt du 13 janvier 2003, la Cour note que la requérante a initié les procédures d’exécution forcée le 11 janvier 2006 dont une procédure de faillite à l’encontre de la société débitrice et celle-ci a été finalement contrainte de satisfaire la créance en question. Il ressort, dès lors, que les autorités saisies n’ont pas manqué à l’obligation leur incombant d’assister la requérante dans l’exécution.

S’agissant d’un litige entre particuliers, le requérant doit agir avec une certaine diligence et veiller à l’exécution des décisions de justice dans les affaires civiles ( SC Magna Holding SRL c. Roumanie , n o 10055/03, § 33, 13 juillet 2006). Dès lors, il incombait à la requérante de se servir des moyens mis à sa disposition par la législation nationale et de faire appel, le cas échéant, à la force publique pour l’assister dans l’exécution ( Ciprova c. la République tchèque (déc.), n o 33273/03, 22 mars 2005). Or, elle a tardé jusqu’au 11 janvier 2006 à se servir des moyens juridiques mises à sa disposition afin d’exécuter l’arrêt du 13 janvier 2003.

Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour ne constate pas de défaillance imputable aux autorités nationales dans l’exécution de l’arrêt du 13 janvier 2003. Par conséquent, le grief tiré de la non-exécution dudit arrêt se révèle manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Pour des raisons similaires à celles exposées au regard de l’allégation de violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir §§ 60-67 ci-dessus), la Cour considère, eu égard à ce qui précède, que ce grief doit être également rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

La requérante réclamait dans un premier temps le paiement de sa créance de 45 022,93 RON réactualisée de l’indice de l’inflation au titre du préjudice matériel qu’elle aurait subi.

Elle demande également au titre du préjudice moral subi que le Gouvernement finance la restauration de la peinture murale d’une certaine église, monument historique, sis à Bucarest. Elle ne demande pas le remboursement des frais et dépens.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour rappelle qu’elle à conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la durée déraisonnable de la procédure ayant débuté le 22 décembre 1993. De ce fait, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.

Concernant la demande de l’intéressée au titre du préjudice moral (§ 72, ci-dessus), la Cour relève que la Convention ne lui donne pas compétence pour exiger de l’État roumain de prendre une mesure sans aucun rapport avec l’objet de la présente requête. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 1 400 EUR au titre du préjudice moral du chef de la violation constatée. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, en ce qui concerne la durée de la procédure civile engagée par la requérante le 22 décembre 1993 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention pour ce qui est de la durée de ladite procédure ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 400 EUR (mille quatre cent euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; c) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 mars 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président