CASE OF CERACEANU v. ROMANIA (No. 1) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamanta s-a născut în 1941 și locuiește la București. Ea este traducătoare și membă a Uniunii Scriitorilor din România.

La data de 15 noiembrie 1985 Editura română Univers și societatea americană Foreign Rights, agent literar al romancierului James Clavell, au încheiat un contract privind publicarea de către Univers a 35.000 de exemplare ale romanului

La data de 23 noiembrie 1991 reclamanta a încheiat cu Editura

După publicarea unui prim tiraj de 50.000 exemplare, societatea

La data de 22 decembrie 1993 reclamanta a chemat în judecată la Judecătoria București societatea

La data de 28 februarie 1996, după peste doi ani de la introducerea acțiunii și după douăzeci de amânări ale cauzei, reclamanta și-a completat cererea în fața Tribunalului București cu al doilea capăt de cerere privind prejudiciul suferit datorită publicării a 64.814 exemplare ale traducerii sale de către Editurile

La data de 11 iunie 1996, în condițiile în care nu a avut loc nicio ședință asupra fondului, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de strămutare datorită suspiciunii legitime formulată de societatea

La data de 4 iulie 1996 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș.

Tribunalul a dispus mai multe expertize

Printr-o decizie din 13 iulie 1999, Tribunalul Argeș a respins acțiunea reclamantei. Acesta a constatat că în speță fuseseră efectuate patru expertize, două din partea experților propuși de reclamantă și două de experții propuși de pârâți. Din cei patru experți, B., T. și I. au concluzionat asupra existenței plagiatului, în timp ce A.I.I. a considerat că traducerea lui F.A. era o creație originală. Tribunalul a constatat că ulterior T. a depus un raport suplimentar, excluzând existența plagiatului. Tribunalul i-a considerat drept parțiali pe experții B. și I., care au concluzionat asupra plagiatului și a considerat drept obiective expertizele lui T. și A.I.I. propuse de pârâți, care au concluzionat asupra lipsei plagiatului.

Printr-o decizie din data de 4 aprilie 2000 Curtea de Apel Pitești a admis apelul reclamantei, considerând că expertiza lui B., care se pronunțase în favoarea reclamantei, era susținută, completă și obiectivă. Curtea a condamnat pârâții la plata

Curtea a considerat de asemenea că reclamanta a suferit un prejudiciu diferit datorită publicării de către editurile

Prin hotărârea definitivă din data de 19 iunie 2001 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul formulat de societatea

La data de 6 noiembrie 2001 reclamanta a formulat un memoriu pe lângă Procurorul general, cerându-i să introducă un recurs în anulare împotriva deciziei definitive din 19 iunie 2001.

La data de 19 iunie 2002 Procurorul general a promovat un recurs în anulare în fața Curții Supreme de Justiției și a cerut anularea deciziei din 19 iunie 2001 în baza art. 330 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Criticând aprecierea făcută de Curtea Supremă de Justiție asupra expertizelor efectuate, Procurorul general a considerat decizia din 19 iunie 2001 ca vădit netemeinică și a cerut rejudecarea cauzei și constatarea existenței plagiatului.

Prin decizia din data de 13 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare formulat de procurorul general, a casat decizia din 19 iunie 2001 și a confirmat-o pe cea din 4 aprilie 2000 a Curții de Apel Pitești care admisese acțiunea reclamantei.

La data de 29 ianuarie 2003 societatea

Prin două decizii diferite din data de 15 noiembrie 2004 Curtea Supremă de Justiție a respins ca neîntemeiate cererea de revizuire și contestația în anulare.

La o dată neprecizată, societatea

La data de 15 martie 2005 societatea

La data de 6 iunie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a amânat examinarea cererilor privind anularea dispozitivelor celor două hotărâri din 15 noiembrie 2004. În octombrie 2005 a avut loc o ședință. Până în momentul de față procedurile sunt în curs în fața Înaltei Curți de Casație.

La data de 11 ianuarie 2006 reclamanta a chemat în judecată editura

Printr-o primă acțiune, ea a cerut Judecătoriei București să dispună poprirea

Cererea de poprire pe conturile editurii

Prin sentința din data de 18 ianuarie 2006 Judecătoria București a respins cererea de poprire pe conturile editurii

Prin decizia din data de 28 iunie 2006 Tribunalul București a admis recursul reclamantei împotriva sentinței din 18 ianuarie 2006. Instanța a dispus executarea silită prin poprirea conturilor editurii

Deschiderea procedurii falimentului împotriva Editurii

Prin decizia din data de 14 aprilie 2006 Tribunalul București a admis cererea reclamantei și a dispus deschiderea procedurii falimentului în privința editurii

Editura

La data de 15 septembrie 2006 ea a pus suma de 45.022,93 RON la dispoziția instanței, « în eventualitatea în care va fi necesară în dosarul » de faliment.

La data de 20 iunie 2007 Curtea de Apel București a respins recursul editurii

Procedura falimentului a continuat la Tribunalul București.

În urma unei cereri de strămutare datorită suspiciunii legitime formulate de societatea debitoare, Înalta Curte de Casație și Justiție a repartizat cauza Tribunalului Argeș prin decizia din 8 februarie 2007.

Procedura falimentului este în prezent în curs la Tribunalul Argeș.

La data de 1 noiembrie 2007, în cadrul acestei proceduri, reclamanta a primit de la debitoarea sa suma de 45.022,93 RON, reprezentând creanța constatată prin decizia din 13 ianuarie 2003.

Condamnarea reclamantei pentru înșelăciune și a doua cerere de revizuire

În urma plângerii editurii

Prin sentința din data de 25 februarie 2005 a Judecătoriei București, decizia procurorului a fost menținută. Instanța a reținut că cu prilejul încheierii contractului din 23 noiembrie 1991 reclamanta a făcut-o în mod fraudulos pe partea vătămată, cocontractantul său, și anume editura

Recursul reclamantei Cerăceanu împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia Tribunalului București din 20 mai 2005.

În urma acestei proceduri, editura

Acțiune civilă în constatare

La data de 7 ianuarie 2005 editura

Prin decizia din 6 aprilie 2005 Tribunalul a admis acțiunea și a constatat că reclamanta nu mai avea drepturi de proprietate intelectuală asupra traducerii pe care o cedase prin contract agentului autorului. Tribunalul a reținut că drepturile de autorizare a reeditării traducerii respective aparțineau agenției Foreign Rights Inc. New York.

În ceea ce privește neexecutarea hotărârilor definitive pronunțate în controversele dintre particulari, esențialul prevederii interne pertinente, și anume extrasele din Codul de procedură civilă și din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, este descris în hotărârea sa

Reclamanta pretinde că durata procesului care a început la 22 decembrie 1993 a încălcat principiul « termenului rezonabil » așa cum este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenție, care dispune:

Guvernul se opune acestei afirmații.

Curtea amintește că la calculul duratei procesului trebuie luate în considerare toate căile de atac, inclusiv cele cu caracter extraordinar, în măsura în care procedura inițiată după introducerea lor era hotărâtoare pentru drepturile și obligațiile cu caracter civil al reclamanților (a se vedea

Cu toate acestea, se vor lua în calcul numai perioadele în timpul cărora cauza a fost efectiv în curs în fața instanțelor, excluzând deci perioadele dintre adoptarea unei hotărâri definitive și anularea sa în urma unei căi de atac extraordinare (

Prin urmare, Curtea observă că perioada de luat în calcul a început odată cu intrarea în vigoare a Convenției în privința României, la 20 iunie 1994. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor scurse începând de la această dată, trebuie să se țină cont de starea în care se afla cauza atunci, și anume în fața Tribunalului București, sesizat cu acțiunea reclamantei, în primă instanță.

Prima perioadă de luat în considerare s-a încheiat la 19 iunie 2001 prin hotărârea definitivă a Curții Supreme de Justiție. Această parte a procesului s-a derulat timp de șapte ani în trei grade de jurisdicție.

Deoarece în urma recursului în anulare formulat împotriva deciziei din 19 iunie 2001 procedura a fost redeschisă, cu repercusiuni importante asupra drepturilor civile ale reclamantei, trebuie să se considere că procedura s-a încheiat la data de 13 ianuarie 2003 prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție, care a admis recursul în anulare.

Curtea constată totuși că perioada care a debutat la 6 noiembrie 2001, atunci când reclamanta a cerut redeschiderea procesului prin intermediul unei cereri adresată procurorului general în vederea introducerii unui recurs în anulare împotriva deciziei din 19 iunie 2001 și data de 13 ianuarie 2003, dată la care a fost admis recursul în anulare, nu poate fi luată în considerare la calculul duratei totale a procesului.

În consecință, durata de examinat se ridică la șapte ani.

Curtea amintește că respectivul caracter rezonabil al duratei unui proces se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și pe baza criteriilor consacrate de jurisprudența sa, îndeosebi complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente precum și miza controversei pentru interesați (a se vedea, printre multe altele,

Curtea consideră că nici comportamentul reclamantei nici obiectul controversei, în cazul în speță fiind vorba despre o acțiune în daune-interese privind un plagiat pretins, nu ar putea justifica durata procesului, în special durata de cinci ani și șase luni în fața Tribunalului București, precum și în fața Tribunalului Argeș, care a judecat cauza după strămutarea decisă de Curtea Supremă de Justiție la cererea pârâților.

În ceea ce privește comportamentul instanțelor naționale, Curtea constată astfel că întârzierile importante în proces au fost cauzate de administrarea probelor, printre care mai multe expertize literare și de o decizie de declinare a competenței.

Curtea estimează, prin urmare, că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantei nu explică durata procesului, privită în ansamblul ei.

După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenței sale în materie, Curtea consideră că în speță durata procesului în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței « termenului rezonabil ».

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 în această privință.

Invocând art. 6 alin. 1 din Convenție, reclamanta s-a plâns de imposibilitatea de a obține executarea deciziei din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție care a condamnat editura

Guvernul se sprijină pe faptul că dreptul intern a pus la dispoziția reclamantei căi procedurale adecvate, accesibile, eficiente și suficiente, de care s-a folosit de altfel pentru executarea hotărârii judecătorești pronunțată în favoarea sa.

Prin scrisoarea din 13 decembrie 2007 Guvernul menționează că reclamanta a încasat la 1 noiembrie 2007 suma de 45.022,93 RON, creanța sa fiind astfel satisfăcută.

Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia articolul 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are drept consecință dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive (

În prezenta cauză era vorba despre executarea unei decizii care impunea o obligație de plată unui particular. În această privință statul era obligat să pună la dispoziția reclamantei un sistem care să-i permită să obțină de la debitor plata sumelor alocate de instanțe (a se vedea,

În ceea ce privește obligația autorităților de a lua măsurile adecvate pentru executarea deciziei din 13 ianuarie 2003, Curtea constată că reclamanta a inițiat procedura de executare silită la 11 februarie 2006, printre care o procedură de faliment împotriva societății debitoare și aceasta a fost în final constrânsă să plătească creanța respectivă. În consecință reiese că autoritățile sesizate nu și-au încălcat obligația ce le-a revenit de a asista reclamanta la executare.

Fiind vorba despre o controversă între particulari, reclamantul trebuie să acționeze cu o anumită sârguință și să vegheze la executarea hotărârilor judecătorești în cauzele civile (

Ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea nu constată nicio neexecutare ce ar fi atribuibilă autorităților naționale în executarea deciziei din 13 ianuarie 2003. Prin urmare, capătul de cerere întemeiat pe neexecutarea respectiv decizii se dovedește în mod manifest neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

Reclamanta se plânge că neexecutarea deciziei din 13 ianuarie 2003 i-a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale. Ea a invocat articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Din motive similare cu cele expuse în baza pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea paragrafele 60-67 de mai sus), Curtea consideră, pe baza celor de mai sus, că și acest capăt de cerere trebuie respins ca neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 și 4 din Convenție.

Într-o primă cerere reclamanta a solicitat plata creanței sale de 45.022,93 RON reactualizată potrivit ratei inflației, cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit.

Ea solicită de asemenea cu titlu de prejudiciu moral suferit ca Guvernul să finanțeze restaurarea unei picturi murale dintr-o anumită biserică, monument istoric, situată în București. Ea nu cere rambursarea costurilor și cheltuielilor.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea reamintește că a concluzionat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție datorită duratei nerezonabile a procedurii care a debutat la 22 decembrie 1993. De aceea nu constată nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.

În privința cererii interesatei cu titlu de prejudiciu moral (paragraful 72 de mai sus), Curtea relevă că Convenția nu-i conferă competența de a cere statului român să ia măsuri fără nici o legătură cu obiectul prezentei cereri. În schimb, ea consideră că trebuie să aloce reclamantei 1.400 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcarea constatată.

declară cererea admisibilă referitor la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenție, în ceea ce privește durata procesului civil inițiat de reclamantă la 22 decembrie 1993 și inadmisibilă pentru rest ;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție

hotărăște:

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.