ÎCCJ, decizie (scj.ro #142123)

Împiedicarea consumării infracțiunii. Instigator

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea generală. Infracțiunea

Indice alfabetic:

Drept penal

-

împiedicarea consumării infracțiunii

-

instigator

C. pen.,

art. 51

Cauza de nepedepsire prevăzută în art. 51 alin. (1) teza a II-a C. pen. este aplicabilă participantului care, înainte de descoperirea faptei, împiedică el însuși consumarea infracțiunii. Dispozițiile art. 51 alin. (1) teza a II-a C. pen. sunt incidente în cazul instigatorului - pentru instigarea la săvârșirea tentativei la infracțiunea prevăzută în art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 - dacă, înainte de descoperirea faptei, a reziliat contractul fals, inexact sau incomplet folosit ori prezentat de autor și a determinat autorul să retragă cererea de fonduri europene anterior obținerii acestora, împiedicând consumarea infracțiunii prevăzute în art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prin neacordarea fondurilor europene.

Formularea unui denunț, după rezilierea contractului fals, inexact sau incomplet și după determinarea autorului de către instigator să retragă cererea de fonduri europene, nu determină inaplicabilitatea cauzei de nepedepsire prevăzute în art. 51 alin. (1) teza a II-a C. pen., chiar dacă autorul a retras în mod efectiv cererea de fonduri europene la o dată ulterioară formulării denunțului, cu condiția ca autorul să nu fi avut cunoștință de denunț.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 444/RC din 15 noiembrie 2017

Prin sentința nr. 777 din 20 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Argeș, Secția penală, în al doilea ciclu procesual, între altele, s-a hotărât:

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 47 C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 18

1

și art. 18

4

din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 18

1

și art. 18

4

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A.

În baza art. 47 alin. (1) C. pen. raportat la art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A.

S-a făcut aplicarea art. 38 C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei B. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 47 raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 18

1

și art. 18

4

din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 47 C. pen. raportat la art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 18

1

și art. 18

4

din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 34 C. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 18

1

și art. 18

4

din Legea nr. 78/2000.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, sub aspectul împrejurărilor faptice de interes pentru soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, că inculpata A., împreună cu inculpații C. (primar al unei comune) și B. (secretar al unei comune), cu rea-credință, l-au determinat pe inculpatul D. să semneze în condiții nelegale contractul de arendare din 24 aprilie 2009, care conținea date nereale cu privire la predarea-primirea suprafețelor de teren și pe care l-a semnat alături de inculpatul C. la rubrica arendator și să folosească acest înscris la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, în vederea obținerii de fonduri în cuantum de 66.646,2 lei din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

S-a reținut, de asemenea, că inculpatul D., în anul 2009, instigat fiind de coinculpații C., B. și A., a semnat, în condiții de nelegalitate, contractul de arendare  din 24 aprilie 2009 cu primăria comunei, contract care conține date nereale cu privire la predarea-primirea suprafeței de teren, după care, cu rea-credință, a completat, depus și susținut la A.P.I.A. cererea unică de plată pe suprafață 2009 înregistrată la 13 mai 2009 pentru suprafața de 164,62 ha pășune, scopul urmărit fiind de a obține, în mod fraudulos, sume de bani de la bugetul Uniunii Europene, în cuantum de 66.646,2 lei pentru consiliul local.

În cazul inculpaților A., B., C. și D., cu privire la infracțiunile derivate din semnarea contractului de arendare din 24 aprilie 2009, instanța de fond a reținut aplicabilitatea cauzei de nepedepsire reglementată în dispozițiile art. 34 C. pen., și anume împiedicarea producerii rezultatului.

Împiedicarea voluntară presupune întotdeauna o atitudine activă din partea făptuitorului pentru a preveni producerea rezultatului și a anihila forțele puse în mișcare de el. Împiedicarea voluntară pretinde ca intervenția activă a agentului să fi fost eficientă, adică să fi reușit să prevină consumarea, neutralizând procesul cauzal declanșat de el. Dacă producerea rezultatului nu mai este posibilă, deoarece forțele puse în mișcare de agent nu se mai află sub controlul său, acesta răspunde pentru infracțiunea consumată.

Nu este liberă hotărârea agentului, dacă se manifestă după descoperirea faptei și când este de presupus că se teme de consecințele pe care le va atrage fapta comisă. Existența sau nu a libertății de voință se evaluează în raport cu reprezentările agentului; dacă acesta nu a cunoscut că fapta a fost descoperită sau existența unor circumstanțe care ar împiedica libertatea voinței sale și acționează pentru a împiedica rezultatul, el va beneficia de regimul privilegiat, deoarece hotărâtor este nu situația obiectivă, ci modul cum s-a reflectat desfășurarea evenimentelor în mintea agentului.

Analizând datele cauzei, judecătorul fondului a considerat că relevanță în decelarea cauzei de nepedepsire o au trei evenimente din derularea faptelor.

Primul moment relevant l-a constituit încheierea convenției de reziliere a contractului de arendare din 24 aprilie 2009, care a avut loc la data de 28 octombrie 2009, urmată, în aceeași zi, de îndemnul pe care inculpații C. și B., la care a aderat și inculpata A., l-au adresat inculpatului D., de a retrage cererea depusă la A.P.I.A., prin care solicita acordarea de subvenții pentru suprafața ce a făcut obiectul contractului de arendare.

În sfârșit, ultimul moment relevant s-a petrecut chiar la data de 3 martie 2010, când inculpatul D. a depus „Declarația de retragere totală a suprafeței din cererea unică de plată pe suprafață 2009”, prezentând, cu această ocazie, și convenția de reziliere a contractului.

Încheierea convenției de reziliere a contractului de arendare a făcut ca cererea inculpatului D. depusă la A.P.I.A. să fie lipsită de temei. Depunerea acestei convenții care a însoțit retragerea cererii de acordare de subvenții a avut ca efect sistarea procedurilor administrative ale A.P.I.A. de acordare a ajutorului financiar din fondurile europene și bugetare, ceea ce a însemnat că inculpatul nu a mai primit nicio sumă de bani din fondurile special destinate.

În plan penal, a însemnat că, deși anterior, inculpatul D., încurajat și ajutat de ceilalți inculpați, a săvârșit toate actele materiale ce constituiau elementul material al infracțiunilor imputate, fără a se consuma urmarea imediată, ceea ce caracterizează forma unei tentative perfecte, acesta, tot la îndemnul celorlalți inculpați, a procedat la împiedicarea producerii rezultatului, și anume intrarea în posesia sumelor de bani solicitate, prin sistarea procedurilor administrative declanșate la cererea sa.

Pe de altă parte, ceilalți inculpați care au fost angrenați în încheierea contractului de arendare, prin faptul că au procedat ulterior la încheierea convenției de reziliere și l-au îndemnat pe autor să retragă cererea depusă la A.P.I.A., au contribuit și ei la împiedicarea rezultatului faptei, deoarece alte operațiuni din partea acestora nu mai erau posibile.

Între aceste acte s-a intercalat denunțul formulat de martorul E., înregistrat la data de 30 octombrie 2009 la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, apreciat de organele de urmărire penală ca fiind principalul motiv pentru care nu poate fi aplicabilă cauza de nepedepsire prevăzută în art. 34 C. pen.

Instanța de fond a apreciat că acest denunț nu poate acționa ca o împrejurare care să facă ineficiente prevederile art. 34 C. pen. (sau ale art. 51 C. pen.), deoarece el a fost înregistrat la două zile după ce s-au consumat două dintre momentele relevante arătate mai sus, și anume semnarea convenției de reziliere și îndemnul adresat inculpatului D. de a-și retrage cererea de sprijin pe suprafață.

Inculpații C., B. și A., prin aceste acte, au conferit eficiență intervenției ulterioare a inculpatului D. pentru că, odată cu depunerea cererii de retragere la A.P.I.A., însoțită de convenția de reziliere, procesul cauzal declanșat de depunerea cererii de sprijin s-a întrerupt. Pe de altă parte, contribuția acestor inculpați la întreruperea procesului cauzal a cunoscut, prin aceste acte, și momentul final, în sensul că nu putea fi imaginat un alt demers prin care ei să continue activitatea de întrerupere a procedurilor administrative, atâta vreme cât titularul cererii de sprijin era inculpatul D.

În ceea ce-l privește pe inculpatul D., chiar dacă intervenția ultimă a acestuia s-a situat la cinci luni după depunerea denunțului la Direcția Națională Anticorupție, tribunalul a considerat că dispozițiile art. 34 C. pen. îi sunt aplicabile, deoarece, pe de o parte, el nu avea cunoștință de depunerea denunțului, acționând în continuare liber, iar pe de altă parte, după cum rezultă din actele dosarului, primele acte de urmărire mai consistente s-au efectuat abia în anul 2014. Or, s-a apreciat că trecerea acestei perioade lungi de timp ce desparte depunerea denunțului de efectuarea actelor de urmărire penală face ca efectul anihilator asupra cauzei de nepedepsire pe care l-ar reprezenta depunerea denunțului, înțeles ca o descoperire a faptelor, să nu poată fi reținut, deoarece ar înfrânge rațiunea legii.

Prin decizia nr. 264/A din 21 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești împotriva sentinței nr. 777 din 20 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Argeș, Secția penală, care a fost desființată, în parte, iar în rejudecare, s-a redus sporul de pedeapsă aplicat inculpatului F., precum și pedeapsa rezultantă aplicată acestuia, urmare a reducerii sporului de pedeapsă, menținându-se, în rest, celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva deciziei nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, calea de atac vizându-i exclusiv pe inculpații A., B., C. și D.

În motivarea căii de atac, parchetul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în sensul greșitei dispuneri a soluției de încetare a procesului penal față de cei patru inculpați anterior menționați, sub aspectul săvârșirii instigării la tentativă, respectiv, tentativă la infracțiunea de folosirea sau prezentarea, cu rea-credință, de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută în art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 18

1

și art. 18

4

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 34 C. pen.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, în ceea ce îi privește pe inculpații A., B. și C., este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 15 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu numai cu privire la cei trei inculpați, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport cu actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen. și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În cauza de față, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către prima instanță și menținut de către instanța de apel, este cel prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., respectiv existența cauzei de nepedepsire prevăzută în art. 34 C. pen., în cazul autorului, și în art. 51 C. pen., în cazul participantului, instigator sau complice.

Cele două norme de drept penal substanțial invocate reglementează cauze generale de impunitate, incidente, în primul caz, atunci când, înainte de descoperirea faptei, autorul s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile despre comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii, iar, în al doilea caz, atunci când, înainte de descoperirea faptei, participantul denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii.

Pentru soluționarea prezentului recurs în casație prezintă relevanță exclusiv cauza de impunitate prevăzută în art. 51 C. pen., având în vedere limitele devoluțiunii fixate prin încheierea de admitere în principiu din data de 15 septembrie 2017, prin care calea extraordinară de atac exercitată de procuror a fost admisă numai în raport cu inculpații A., B. și C. (presupuși instigatori), nu și cu D. (presupus autor).

Or, de vreme ce în sarcina celor trei intimați-inculpați s-a reținut forma de participație secundară a instigării la săvârșirea tentativei la infracțiunea de folosire sau prezentare, cu rea-credință, de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută în art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, analiza cauzei de nepedepsire trebuie circumscrisă acestei particularități a formei de participație penală și limitată la cerințele legale specifice pentru incidența sa.

Iterând că, în recursul în casație, examinarea legalității hotărârii se realizează în coordonatele faptice stabilite prin hotărârea definitivă, ce nu mai pot fi cenzurate de către instanța de casație, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, ca elemente de fapt relevante pentru examinarea motivului de casare invocat, cele trei repere temporale importante pentru activitatea ilicită imputată inculpaților A., B. și C., reținute ca atare în hotărârea definitivă:

- primul este reprezentat de momentul depunerii la A.P.I.A., la data de 13 mai 2009, de către D., a cererii unice de plată pe suprafață 2009, însoțită de contractul de arendare din 24 aprilie 2009 încheiat cu primăria comunei; acest moment marchează punerea în executare a intenției autorului de a folosi documente conținând date nereale, în scopul obținerii de fonduri de la bugetul Uniunii Europene pentru consiliul local, activitate la care autorul a fost instigat de către cei trei intimați-inculpați;

- al doilea reper este reprezentat de încheierea, la data de 28 octombrie 2009, a convenției de reziliere a contractului de arendare din 24 aprilie 2009, însoțită de îndemnul adresat, în aceeași zi, lui D., de către cei trei intimați, de a retrage cererea depusă la A.P.I.A., prin care solicita acordarea de subvenții; acest moment este corespunzător luării și executării, de către cei trei instigatori, participanți la comiterea faptei, a rezoluției de a împiedica consumarea infracțiunii, demers aparent util, de vreme ce, la acea dată, plata sumei nu fusese încă efectuată și rezultatul infracțiunii nu se produsese;

- reperul final este reprezentat de depunerea, la data de 3 martie 2010, de către D., a „Declarației de retragere totală a suprafeței din cererea unică de plată pe suprafață 2009”, însoțită de convenția de reziliere a contractului de arendare, activitate prin care s-a materializat și finalizat rezoluția de împiedicare a consumării infracțiunii.

Ministerul Public a criticat, sub un prim aspect, semnificația atribuită datei încheierii convenției de reziliere, respectiv 28 octombrie 2009, ca reprezentând momentul de timp la care participanții A., B. și C. s-au manifestat în vederea împiedicării producerii rezultatului, considerând că, în realitate, momentul la care aceștia s-au manifestat activ în sensul invocat a fost data de 3 martie 2010, corespunzătoare depunerii la A.P.I.A. a cererii de retragere. Aceasta deoarece, de vreme ce convenția de reziliere nu era depusă până la acea dată, exista în continuare posibilitatea producerii rezultatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază nefondată critica Ministerului Public, constatând că demersul celor trei inculpați-intimați, în configurația sa faptică efectivă, a avut semnificația reținută prin hotărârea definitivă, respectiv aceea a unui demers eficient, intervenit după punerea în executare a hotărârii infracționale, dar înainte de producerea rezultatului, apt a conduce la neconsumarea infracțiunii și care a împiedicat, în final, în mod efectiv, consumarea acesteia prin plata de fonduri din bugetul Uniunii Europene.

În acest sens, notează că motivul de impunitate prevăzut în art. 51 C. pen. este incident atunci când se constată că, în contextul particularităților faptice ale cauzei și în raport cu rolul concret asumat de un anume participant în angrenajul infracțional, demersul acestuia a fost decisiv pentru împiedicarea consumării infracțiunii.

Caracterul decisiv al demersului nu echivalează, însă, cu singularitatea sa. Evaluarea aptitudinii acțiunii unui participant, de a împiedica efectiv consumarea infracțiunii, presupune o examinare în concret a tuturor împrejurărilor faptice relevante pentru cauza respectivă, cu precădere a naturii și specificului activității infracționale, dar și a poziției participantului, pentru a se decela dacă, în contextul particular analizat, rolul asumat și contribuția acestuia au fost determinante pentru inițierea activității infracționale și, simetric, pentru evitarea consumării acesteia.

Atunci când, în ansamblul faptic al cauzei, se constată că punerea în executare a rezoluției infracționale s-a grefat pe acțiunea conjugată a mai multor persoane, însă, în realitate, dominante și decisive au fost numai pozițiile unora dintre ele, acțiunile participanților importanți au aptitudinea de a împiedica în mod direct consumarea infracțiunii, chiar și în ipoteza în care sunt executate în mod indirect, prin intermediul altor persoane sau completate de demersurile acestora din urmă.

O atare ipoteză este incidentă și în cauza de față, în care, prin hotărârea definitivă recurată, s-a reținut că autorul infracțiunii - D. - a acționat la îndemnul, cu sprijinul și sub coordonarea celorlalți trei participanți instigatori, demersul acestora din urmă, de a rezilia contractul de arendare și de a-l îndemna să retragă cererea depusă la A.P.I.A. contribuind la împiedicarea consumării infracțiunii.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, la rândul său, că poziția dominantă a celor trei intimați în raporturile cu autorul D., dar și strânsa legătură dintre acțiunile celor dintâi de a menține sau rezilia contractul de arendare, pe de o parte, și plata efectivă a sumelor cuvenite în baza cererii unice de plată pe suprafață, pe de altă parte, sunt împrejurări care demonstrează că actele efectuate de cei trei inculpați au condus nemijlocit la împiedicarea consumării infracțiunii.

Caracterul decisiv al acestor demersuri nu este limitat sau înlăturat de acțiunea ulterioară a autorului faptei, de a depune cererea propriu-zisă de retragere, însoțită de contractul de reziliere, necesitatea acestui ultim demers decurgând din particularitățile modului în care a fost concepută și pusă în executare activitatea ilicită (actele formale fiind întreprinse de o altă persoană decât inițiatorii), nicidecum din rolul important avut de autor.

Ce-a de-a doua critică a Ministerului Public, în sensul că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, singura posibilitate pentru inculpații A., B. și C. era de a denunța autorităților comiterea faptei, este nefondată.

În contextul particularităților cauzei, hotărârea luate de intimații-inculpați de a împiedica consumarea infracțiunii, materializată în încheierea convenției de reziliere din data de 28 octombrie 2009, urmată de îndemnul adresat lui D. de a depune acest înscris la A.P.I.A., împreună cu cererea de retragere totală a suprafeței din cererea de plată inițială și, în final, de însoțirea acestuia la organul competent de către B., a avut semnificația unui demers eficient, apt a conduce prin el însuși la împiedicarea consumării faptei.

Intervenția subsecventă a autorului faptei - necesară prin prisma modului concret de concepere a activității infracționale (în care persoana aparent îndreptățită la plata nu avea, în realitate, nici dreptul și nici puterea de a decide) - nu înlătură această aptitudine a actelor utile efectuate de ceilalți participanți, de vreme ce raporturile dintre aceste persoane confereau hotărârii instigatorilor, de a rezilia contractul de arendare, suficientă importanță pentru a-l determina pe autor să o execute întocmai.

Prin urmare, materializarea practică a hotărârii de împiedicare a consumării faptei prin depunerea, de către autor, a cererii de retragere abia la data de 3 martie 2010 a reprezentat etapa finală și formală a acestei activități, ce nu înlătură însă semnificația și rolul decisiv al actelor anterioare, întreprinse de cei trei participanți instigatori.

Din această perspectivă, actele intimaților au reprezentat acte directe și eficiente de împiedicare a consumării infracțiunii, apte a atrage, prin ele însele, incidența cauzei de impunitate prevăzută în art. 51 C. pen., chiar în absența denunțării faptei către organele competente.

Critica finală a Ministerului Public a vizat neîndeplinirea uneia dintre cerințele prevăzute în art. 51 C. pen. pentru a se reține cauza de impunitate analizată, respectiv aceea ca împiedicarea să fie expresia voinței libere a participantului și să intervină înainte de descoperirea faptei de către alte persoane sau de autorități.

În acest sens, s-a susținut că hotărârea intimaților-inculpați, de a rezilia contractul de arendare și a-l îndemna pe autor să retragă cererea de sprijin financiar depusă la A.P.I.A., a fost luată sub presiunea unei cauze externe, respectiv descoperirea, de către membrii consiliului local, a accesării nelegale de fonduri europene în numele autorității administrativ-teritoriale. Această împrejurare, conjugată cu depunerea la organele judiciare a unui denunț de către martorul E., la data de 30 octombrie 2009, ar releva inexistența caracterului liber al manifestării de voință a intimaților de a rezilia contractul de arendare la data de 28 octombrie 2009 și, totodată, ar plasa momentul împiedicării consumării infracțiunii (aferent datei cererii de retragere din 3 martie 2010) ulterior descoperirii faptei de către autorități.

În ceea ce privește semnificația dată discuțiilor purtate în consiliul local pe marginea contractului de arendare, din perspectiva noțiunii de „descoperire a faptei”, Înalta Curte de Casație și Justiție notează, cu valoare de principiu, că elementele de fapt și modalitatea de valorificare a conținutului probelor de către instanțele de fond nu pot fi repuse în discuție în recurs în casație, în scopul obținerii unei reevaluări, chiar implicite, a conținutului lor.

În cauză de față, aspectele faptice ce rezultă din probele testimoniale invocate de către procuror vor fi evidențiate, în considerentele ce succed, în unicul scop al cenzurării motivului de casare invocat și, subsecvent, al verificării legalității hotărârii definitive, fără a avea, însă, semnificația unei reevaluări a particularităților faptice ale cauzei.

Un atare demers al instanței de casație este necesar, luând în considerare, pe de o parte, specificitatea motivului de casare invocat, care reclamă o evaluare a actelor dosarului prin raportare la fundamentul soluției de încetare a procesului penal. Pe de altă parte, analiza instanței de casație este impusă și de exigențele art. 438 alin. (2) C. proc. pen., de vreme ce, în speță, instanța de apel nu a cenzurat critic motivele de apel invocate de procuror sub acest aspect, omițând să răspundă, cel puțin generic, argumentelor de drept invocate în calea de atac ordinară.

În acest context, imperativul examinării efective a legalității hotărârii definitive, prin raportare la criticile aduse în recurs în casație, conform art. 442 alin. (2) și art. 447 C. proc. pen., impune instanței de casație analiza concretă a actelor invocate de procuror ca fundament al criticii sale, însă în măsura strict necesară soluționării prezentei căi extraordinare de atac și cu respectarea scopului său, astfel cum este prevăzut în art. 433 C. proc. pen.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că discuțiile purtate de consilierii locali - invocate ca expresie a descoperirii faptei anterior demersurilor de împiedicare a consumării sale - au vizat, în esență, legalitatea acțiunilor ce au precedat depunerea cererii de sprijin formulată prin intermediul lui G., faptă distinctă de cea imputată inculpatului D., și în raport cu care nu s-a dispus o soluție de încetare a procesului penal.

Cu referire la acest din urmă inculpat, obiectul discuțiilor purtate de consilierii locali a fost limitat la încheierea contractului de arendare în lipsa unei hotărâri a consiliului local, fără a se cunoaște, însă, la acea dată, că înscrisul a fost și folosit anterior la A.P.I.A., de către D., în scopul obținerii unui sprijin financiar.

Declarațiile martorilor E., H., I. și J. evidențiază, în mod concordant, faptul că utilizarea efectivă a contractului de arendare de către D., prin depunerea sa la A.P.I.A., a devenit cunoscută consilierilor locali ulterior încheierii contractului de reziliere din data de 28 octombrie 2009, respectiv în urma controalelor efectuate la A.P.I.A. pe tema și în scopul verificării finanțării distincte obținute de numitul G.

Or, fapta penală imputată inculpaților în prezenta cauză consta în acțiunea de folosire a contractului de arendare la A.P.I.A., în scopul obținerii pe nedrept de fonduri europene, iar nu în nesocotirea unor exigențe legale la încheierea, anterioară, a contractului de arendare.

În fine, denunțul formulat de E. la data de 30 octombrie 2009 nu are semnificația pretinsă în actualul recurs în casație, de vreme ce, așa cum s-a argumentat în precedent, activitatea desfășurată de cei trei inculpați la data de 28 octombrie 2009, concretizată în rezilierea contractului de arendare și în îndemnul adresat lui D. de a retrage cererea depusă la A.P.I.A., a avut semnificația unui act eficient, ce a condus, în mod decisiv, la împiedicarea consumării infracțiunii.

Prin urmare, hotărârea inculpaților A., B. și C. de a împiedica consumarea infracțiunii prevăzute în art. 18

1

din Legea nr. 78/2000 a fost luată și transpusă în practică în absența unei presiuni externe și, totodată, anterior și independent de denunțul adresat organelor judiciare de către martorul E.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești împotriva deciziei nr. 264/A din 21 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privindu-i pe inculpații A., B. și C.