ÎCCJ, decizie (scj.ro #136802)

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Judecata. Cheltuieli de judecată. Căi extraordinare de atac. Revizuirea.

Index alfabetic

: cheltuieli de judecată

înscrisuri

tardivitate

traducere certificată

C.proc.civ. din 1865, art. 112, art. 141, art. 167,

art. 322 pct. 5, art. 324, art. 326

Astfel că, în condițiile în care prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. se referă la „înscrisuri doveditoare”, așadar la acele mijloace de probă ce au aptitudinea de a dovedi faptul pretins, atunci când acestea sunt redactate într-o limbă străină, partea care le invocă are obligația de a atașa cererii de revizuire traduceri certificate, în aplicarea art. 326 alin. (1) C.proc.civ., care trimite la prevederile referitoare la judecata cererii introductive.

Față de puterea doveditoare a traducerii, data procurării acesteia poate fi luată în considerare la calcularea termenului cererii de revizuire formulată pe temeiul art. 322 pct. 5 C.proc.civ., dat fiind că cererea nu ar putea fi soluționată în absența traducerii, partea suportând sancțiunile procedurale aferente neîndeplinirii obligației de depunere a traducerii certificate (în legătură cu care se aplică în mod corespunzător prevederile art. 141 C.proc.civ.).

Dovedirea existenței și a întinderii cheltuielilor de judecată de către partea care a câștigat procesul și care a pretins acordarea lor este supusă acestei condiții de administrare a probelor, întocmai ca în cazul oricărei alte cereri a părților adresate instanței de judecată în cursul procesului.

Nerespectarea acestei obligații atrage decăderea părții din dreptul de a administra dovezi pe acel aspect, astfel încât înscrisurile doveditoare depuse după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi luate în considerare la soluționarea cauzei, astfel că, în mod corect, instanța a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că nu au fost depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor dovezi de efectuare a unor asemenea cheltuieli.

Secția I civilă, decizia nr. 192 din 27 ianuarie 2017

Prin decizia nr. 2128 din 11.10.2016, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 147 din 13.11.2013 a Curții de Apel Cluj, admițând excepția cu acest obiect invocată de intimații Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și B.; în prealabil, a respins excepțiile vizând: nelegala compunere a completului de judecată, invocată de către revizuentă; tardivitatea cererii de revizuire, invocată de intimații Regia Națională a Pădurilor Romsilva, Regia Națională a Pădurilor – Direcția Silvică Suceava, Prefectul județului Suceava și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; nulitatea cererii de revizuire, invocată de intimata Regia Națională a Pădurilor Romsilva.

Totodată, a obligat pe revizuenta A. la cheltuieli de judecată în revizuire în cuantum de 6146,28 lei către intimata B. și a respins cererea formulată de intimata Regia Națională a Pădurilor Romsilva pentru acordarea cheltuielilor de judecată în revizuire.

În motivarea deciziei, s-au reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția zisă a nelegalei compuneri a completului de judecată, invocată de revizuentă, rezultată din încălcarea art. 11 teza I și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a apreciat că aceste dispoziții legale, ce impun, cu forță obligatorie, regula potrivit căreia orice cauză/cerere dedusă judecății, inclusiv cererile de exercitare a unei căi ordinare sau extraordinare de atac, sunt repartizate în mod aleatoriu către completele de judecată, au fost în totul respectate în ce privește prezenta cerere de revizuire, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Curtea a observat, în context, că, pentru a invoca încălcarea dispozițiilor legale privind repartizarea aleatorie a cauzei, revizuenta a făcut vorbire despre nelegala compunere a completului de judecată a cererii de revizuire. Or, compunerea completului de judecată are în vedere alcătuirea cu numărul de judecători stabilit de lege, iar nu repartizarea aleatorie a cauzelor. Dincolo însă de această eroare de denominare, Curtea a luat în considerare intenția reală a revizuentei și scopul urmărit de aceasta, așa cum rezultă ele din motivarea excepției invocate, anume punerea în discuție a pretinsei încălcări a normelor legale privitoare la repartizare aleatorie a cererii de revizuire și a constatat că excepția este nefondată.

În legătură cu excepția tardivității cererii de revizuire invocată prin întâmpinările depuse de intimații Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, Regia Națională a Pădurilor – Direcția Silvică Suceava, Prefectul județului Suceava și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a apreciat că a fost respectat în cauză termenul de revizuire prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 teza I C.proc.civ. 1865, avându-se în vedere și prevederile art. 101 alin. (3) și (5), precum și ale art. 104 C.proc.civ.

În ipoteza descrisă de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., termenul de o lună pentru formularea cererii de revizuire se va socoti din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă.

Momentul de început al curgerii termenului de o lună are, prin lege, o determinare parțial

subiectivă, el fiind reprezentat de ziua în care autorul cererii de revizuire a descoperit înscrisurile în

considerarea cărora revizuirea este solicitată.

În cauză, revizuenta a afirmat, în cuprinsul cererii de revizuire, că în data de 17.11.2015 a descoperit înscrisurile care stau la baza cererii de revizuire, în vreme ce cererea de revizuire a fost trimisă Curții de Apel Cluj prin poștă.

Din examinarea plicului aflat la dosar, rezultă că depunerea la poștă s-a făcut în data de 16.12.2015, deci anterior împlinirii (la 17.12.2015) a termenului de o lună instituit prin art. 324 alin. (1) pct. 4 teza I C.proc.civ.

Niciunul dintre intimați nu a înfățișat dovezi din care să rezulte că revizuenta ar fi descoperit înscrisurile anterior datei de 17.11.2015, astfel încât să se poată lua în considerare o altă zi de început a curgerii termenului de declarare a revizuirii. Dată fiind însemnătatea termenelor de exercitare a unei căi de atac, este nevoie de probe certe, pe deplin convingătoare, cu privire la momentul de început al curgerii unui asemenea termen, care să răstoarne susținerile revizuentei.

A fost respinsă, așadar, ca nefondată excepția tardivității cererii de revizuire.

În legătură cu excepția nulității cererii de revizuire invocată de intimata Regia Națională a Pădurilor – Romsilva prin Direcția Silvică Suceava, s-a apreciat că și această excepție este nefondată.

Într-adevăr, în cererea de revizuire formulată în cauză nu se indică numărul de înscriere a revizuentei în registrul persoanelor juridice, codul fiscal, contul bancar și nici sediul profesional al avocatului acesteia, deși menționarea lor avea semnificația îndeplinirii unei cerințe legale specifice inclusiv unei cereri de revizuire, în sensul prevederilor art. 326 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 112 pct. 1 C.proc.civ.

Pe de altă parte însă, Curtea a observat că simpla neîndeplinire a unei cerințe privitoare la forma unui act de procedură nu este, prin ea însăși, suficientă pentru a angaja sancțiunea nulității acelui act de procedură. Art. 105 alin. (2) teza I C.proc.civ. stabilește că sancțiunea nulității unui act de procedură este angajată doar atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, trei condiții: actul să fie făcut cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent; prin încălcarea formelor prescrise de lege să se fi cauzat vreunei părți (inclusiv când este cazul, unui interes public) o vătămare; vătămarea, înțeleasă ca formă de prejudiciere procesuală efectivă  și determinabilă, să nu poată fi înlăturată pe o altă cale decât aceea - severă - a anulării actului.

Prin urmare, neîndeplinirea oricăreia dintre aceste condiții împiedică intervenirea sancțiunii nulității, actul de procedură continuând a-și produce efectele specifice.

În cauză, este evident că cererea de revizuire nu cuprinde elementele de conținut sus-arătate, însă, în concret, nu s-ar putea vedea care este vătămarea pe care lipsa acestora este de natură să o genereze.

Sub acest aspect, elementele cu adevărat necesare în vederea bunei desfășurări a judecății sunt menționate în cerere; de asemenea, și în etapele procesuale anterioare (judecata în primă instanță, în apel și în recurs, în mai multe cicluri procesuale) activitatea de judecată s-a putut desfășura normal, fără a impieta asupra ei eventuala nemenționare a unora dintre elementele învederate de intimată.

Prin urmare, în lipsa unei vătămări concrete și identificabile, nu s-ar putea considera că se află îndeplinită cea de-a doua condiție a nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) teza I C.proc.civ., aceasta și în condițiile în care nu este vorba despre elemente de conținut ale cererii prevăzute de lege  sub sancțiunea expresă a nulității, deci care să atragă prezumția – relativă – de vătămare la care se referă teza finală a art. 105 alin. (2) C.proc.civ.

În ce privește indicarea elementelor de identificare a imobilelor în litigiu, în sensul art. 112 alin. (1) C.proc.civ., aceasta nu apărea ca necesară, fiind vorba despre exercitarea unei căi de atac, iar nu despre o veritabilă cerere de chemare în judecată. Or, exigența învederată de intimată este proprie acestei din urmă cereri, iar nu uneia prin care se exercită o cale de atac.

S-a apreciat că fără temei a susținut intimata că revizuenta nu ar fi respectat nici dispozițiile art. 83 alin. (3) C.proc.civ. prin nedepunerea unei copii legalizate „de pe înscrisul doveditor al calității de reprezentant legal al A.”, căci cererea de revizuire și reprezentarea în instanță a revizuentei s-au realizat prin avocat ales, iar nu prin reprezentant legal. În consecință, nu dispozițiile art. 83 alin. (3) C.proc.civ. erau incidente, ci acelea ale alin. (20 din același articol, coroborate cu prevederile cuprinse în actele normative care, cu valoare de lege specială, reglementează profesia de avocat.

Întrucât nu există, în sensul legii, motive în raport de care să se poată declara nulă absolut ori anula cererea de revizuire, Curtea de Apel a respins excepția invocată de intimată.

În legătură cu excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de intimații Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și B., s-a reținut că, deși a indicat ca temei al cererii sale de revizuire dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., fără a distinge între cele două teze ale acestuia, în realitate revizuenta se prevalează de prevederile tezei I a pct. 5, potrivit cărora revizuirea se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit „

înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înlăturate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților

”.

În interpretarea și aplicarea acestor prevederi legale, doctrina și jurisprudența au stabilit, în mod consecvent, că cererea de revizuire întemeiată pe acest motiv poate fi admisă dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiții: autorul cererii de revizuire să prezinte un înscris nou, deci care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără a mai fi necesar să fie confirmat sau întregit cu alte mijloace de dovadă; înscrisul invocat să fi existat la data la care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere; înscrisul să nu fi putut fi prezentat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire pentru că a fost reținut de partea potrivnică sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul să fie determinant în cauză, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță, soluția pronunțată ar fi fost alta; înscrisul să fie înfățișat de autorul cererii de revizuire, neputându-i-se pretinde instanței de judecată să încerce din oficiu obținerea lui.

Aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, ceea ce înseamnă că neîndeplinirea cel puțin a uneia dintre ele face inadmisibilă cererea de revizuire, obligând la respingerea acesteia.

Din considerentele deciziei civile nr. 147 din 13.11.2013 a Curții de Apel Cluj, atacată cu prezenta cerere de revizuire, reiese, în esență, că motivele pentru care acțiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă au fost, în principal, două: primul, că reclamanta (actuala revizuentă) nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor revendicate; al doilea, că și în situația în care dreptul de proprietate al reclamantei ar fi fost dovedit, era absolut necesară administrarea probei cu expertiza topografică în vederea identificării în concret a fiecărui imobil, ca o condiție determinării situației lui juridice actuale.

Prin decizia civilă nr. 3332 din 27.11.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat statuările făcute de instanța de apel potrivit celor de mai sus, dispunând respingerea ca nefondate a recursurilor declarate în cauză, inclusiv a recursului declarat de actuala revizuentă.

Așadar, chiar în situația în care, ipotetic, s-ar considera că înscrisurile depuse în susținerea cererii de revizuire ar face dovada deplină a faptului că reclamanta ori antecesorii săi ar fi avut – contrar celor reținute prin decizia atacată cu revizuire - calitatea de proprietar desăvârșit asupra imobilelor în litigiu, aceste înscrisuri nu erau de natură a conduce prin ele însele, fără a trebui completate cu alte mijloace de probă, la constatarea că acțiunea reclamantei putea fi admisă.

Sub acest aspect, proba cu expertiza rămânea în continuare indispensabilă soluționării cauzei, necesitatea administrării ei fiind stabilită, cu forță obligatorie, prin decizia de casare cu trimitere nr. 2368 din 15.03.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un ciclu procesual anterior.

Astfel fiind, trebuie considerat că înscrisurile nou depuse de revizuentă nu au, prin ele însele, aptitudinea de a conduce la o altă soluție decât cea pronunțată prin decizia atacată cu revizuire, proba cu expertiza rămânând în continuare necesară soluționării cauzei.

Prin aceasta, rămâne neîndeplinită cerința legală ca înscrisul nou să aibă suficientă forță probantă prin el însuși, fără a mai fi necesar să fie confirmat prin alte mijloace de probă ori întregit cu alte dovezi. În consecință, înscrisurile nou depuse de revizuentă nu pot fi socotite nici determinante în soluționarea cauzei, simpla lor cunoaștere, neînsoțită de administrarea probei cu expertiza, nefiind de natură a conduce la pronunțarea altei soluții.

În aceste circumstanțe, s-a considerat inutilă examinarea apărărilor unora dintre intimați potrivit cărora înscrisurile nou depuse nu fac vorbire despre toate imobilele în litigiu, ci doar despre o parte dintre acestea, după cum apare ca inutil a fi examinat și dacă, într-adevăr, acestea au valoarea unor veritabile titluri ce dovedesc dreptul de proprietate al reclamantei revizuente.

Din aceleași rațiuni, este lipsit de utilitate a fi cercetate și celelalte apărări ale intimaților privitoare la neîntrunirea și a altor condiții rezultate din dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C.proc.civ.

Pentru toate aceste considerente, s-a admis excepția inadmisibilității cererii de revizuire, respingându-se, în consecință, cererea de revizuire formulată.

În legătură cu acordarea cheltuielilor de judecată, s-a reținut că au solicitat să le fie acordate cheltuieli de judecată prin prezenta decizie intimatele B. și Regia Națională a Pădurilor.

În ce o privește pe intimata B., aceasta a făcut dovada că judecarea prezentei cereri de revizuire i-a prilejuit cheltuieli în sumă totală de 6146,28 lei, reprezentând onorariu avocațial, cost al transportului la instanță și de cazare a reprezentantului avocat al intimatei.

Fiind parte câștigătoare a judecății în revizuire, iar revizuenta parte perdantă, s-a dispus obligarea acesteia din urmă la a-i plăti intimatei, în aplicarea prevederilor art. 274 C.proc.civ., suma de 6148,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu privire la cererea intimatei Regia Națională a Pădurilor de a-i fi acordate cheltuieli de judecată în revizuire, Curtea a reținut că, fiind parte câștigătoare, aceasta apărea ca îndreptățită la a obține cheltuieli de judecată în contra revizuentei. În același timp, însă, acordarea cheltuielilor de judecată este în mod necesar condiționată de dovedirea lor în condițiile stabilite de lege.

Dintr-o asemenea perspectivă, respectarea principiului contradictorialității și a celui al dreptului la apărare al părții căzute în pretenții (în speță, revizuenta), impune fără echivoc ca inclusiv dovezile ce atestă efectuarea unor cheltuieli de judecată să fie depuse la dosar mai înainte de închiderea dezbaterilor, pentru ca partea perdantă să le poată cunoaște și, după caz, să poată formula eventuale apărări în legătură cu acest capăt de cerere.

Or, intimata Romsilva a depus dovezile ce atestau efectuarea de cheltuieli de judecată doar ulterior datei închiderii dezbaterilor, astfel că nu pot fi luate în considerare de către instanță.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs revizuenta A. și intimatele Regia Națională a Pădurilor - prin Direcția Silvică Suceava și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 5 și 9 C.proc.civ., revizuenta a susținut următoarele:

Este nelegală soluția Curții de Apel Cluj de respingere a excepției de nelegală compunere a completului, în condițiile în care această hotărâre a fost dată cu încălcarea legii în materie de incompatibilități, la pronunțarea acesteia participând și un judecător incompatibil, ceea ce echivalează cu judecarea propriei incompatibilități.

Pe de altă parte, din moment ce s-a invocat și incompatibilitatea absolută a judecătorilor care au participat la pronunțarea deciziei nr. 147 din 13.11.2013 a Curții de Apel Cluj, soluționarea excepției privind nelegala compunere a completului precum și soluționarea cererii de revizuire de către aceeași judecători contravine flagrant legii privind incompatibilitățile.

Aprecierea Curții de Apel Cluj în sensul că revizuenta ar fi fost într-o „eroare de denominare” atunci când a invocat excepția de nelegală compunere a instanței este cel puțin neprocedurală, din moment ce în motivarea excepției s-a invocat și starea de incompatibilitate a magistraților care fac parte din complet, „situația fiind echivalentă judecării propriei cauze”.

Or, prin nelegală compunere a completului se înțelege atât alcătuirea acestuia cu un număr de judecători necorespunzător, cât și cu judecători care se aflau într-o situație de incompatibilitate, astfel cum art. 304 pct. 1 C.proc.civ. a fost interpretat în practica judiciară și în doctrină. Instanța este greșit alcătuită și în situația în care la judecată participă un judecător incompatibil, întrucât dispozițiile procedurale privind incompatibilitățile au caracter imperativ.

Pentru aceste considerente, hotărârea a fost dată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 304 pct. 1 C.proc.civ.).

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel Cluj a încălcat regulile de desfășurare a procesului, respectiv cele privind obligația instanței de a se pronunța și asupra excepțiilor invocate de părți.

Art. 129 C.proc.civ., care reglementează principiul aflării adevărului, prevede în alineatul ultim că judecătorii hotărăsc asupra obiectului cererii deduse judecății, iar acest obiect include și excepțiile invocate de părți, astfel încât nepronunțarea asupra acestora atrage incidența art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

În cauză, la termenul din 01.03.2016, revizuenta a invocat incompatibilitatea absolută a judecătorilor C. și D., incompatibilitate care a fost motivată și pe excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012; art. 24, 25 alin. (1), 27, 41 și 45 C.proc.civ., în măsura în care permit ultraactivitatea legii vechi și înlătură aplicarea imediată a legii noi privind incompatibilitatea.

În acest sens, s-a susținut că legile de procedură se aplică nu numai cauzelor viitoare, ci și celor în curs de judecată (Curtea Constituțională - decizia nr. 35/1996), în ceea ce privește actele procesuale viitoare, fără a afecta actele de procedură deja îndeplinite sub imperiul vechii legi. Legea veche supraviețuiește doar cu titlu de excepție și numai în măsura în care nu este contrară sau incompatibila cu legea nouă.

În materie de incompatibilități a judecătorului există considerente de interes general proprii unei societăți democratice care impun aplicarea imediată a legii noi.

Dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea garanțiilor privind organizarea și compunerea tribunalului care, în opinia judecătorului european „reflectă principiul statului de drept, inerent oricărui sistem al Convenție și care se referă la orice dispoziție din dreptul intern referitoare la compunerea tribunalului în fiecare cauză - precum cele privind delegările incompatibilitatea și recuzarea magistraților - a cărei nerespectare are drept consecință nelegalitatea participării unui judecător la judecarea unei cauze și constituie o încălcare a art. 6 paragraf 1 (

Lavents c. Letonia

, 28 noiembrie 2002;

Coeme c. Belgia

, 22 iunie 2000).

Incompatibilitățile, vizând obiectivitatea și imparțialitatea instanței de judecată, sunt situații juridice create din chiar momentul intrării în vigoare a legii noi. Acestea nu afectează substanța cauzei, nu afectează raporturile între părțile în proces și nici actele procesuale care au fost deja îndeplinite.

Incompatibilitățile nu fac parte din categoria drepturilor subiective constituite pe temeiul legii anterioare în favoarea uneia sau alteia dintre părțile unui proces care să justifice supraviețuirea legii procesuale vechi, ci constituie reguli adoptate de legiuitor în interesul general al bunei administrări a justiției în scopul asigurării imparțialității justiției în sensul art. 124 alin. (2) din Constituție.

Incompatibilitățile nu impun subiecților de drept procesual o anumită conduită, ci vizează conduita instanței de judecată, asigura imparțialitatea acesteia și garantează realizarea dreptului la un proces echitabil.

Principiul legalității care trebuie să guverneze activitatea instanțelor de judecată impune judecătorului să se supună numai legii și în primul rând dispozițiilor constituționale care trebuie să fie aplicate direct.

Normele de procedură privind incompatibilitățile absolute sunt norme de drept public care

interesează ordine publică și organizarea judiciară astfel încât sunt de imediată aplicare.

În materie de incompatibilități preeminența prezentului față de trecut este de interes public major, astfel încât respectarea supremației Constituției impune aplicarea imediată a legii noi.

Această excepție de neconstituționalitate a fost invocată nu numai în procedura de recuzare, ci și în cadrul propriu-zis de soluționare a cererii de revizuire, fiind conexă excepției de incompatibilitate absolută invocată la termenul din 01.03.2016.

În aceste condiții, instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire avea obligația ca, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, să se pronunțe cu privire la sesizarea Curții Constituționale, indiferent de faptul că anterior în procedura recuzării a fost respinsă această cerere.

De asemenea, instanța învestită cu soluționarea cererii de revizuire, avea obligația de a decide și asupra excepției de incompatibilitate absolută.

Or, așa cum rezultă din decizia recurată, Curtea de Apel Cluj nu s-a pronunțat asupra acestor excepții de ordine publică.

Este nelegală admiterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire și respingerea cererii ca inadmisibilă pe motiv că înscrisul nou nu este determinant cauzei.

Nedovedirea de către reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilelor revendicate a fost considerentul decisiv în pronunțarea deciziei supuse revizuirii, cu autoritate de lucru judecat.

Acea decizie a fost invocată ulterior în toate acțiunile ce au avut ca obiect restituirea imobilelor în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Curtea de Apel Suceava pronunțându-se în sensul respingerii acțiunilor tocmai ca urmare a invocării prezumției de lucru judecat. De asemenea, și în procedurile prevăzute de Legea nr. 247/2005, a fost invocată prezumția de lucru judecat întemeiată pe această decizie.

În  cauză, contractul de vânzare-cumpărare nr. x încheiat la Viena la data de 13 iunie 1870 și actele conexe depuse la dosar constituie un „înscris doveditor” în sensul art. 322 pct. 5 C.proc.civ., prin care se atestă o alta situație de fapt decât cea afirmată de instanța de apel în urma „analizei contextului istoric”.

Aceste înscrisuri sunt esențiale și determinante sub aspectul existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu și a dovedirii acestui drept, sunt probante prin ele însele în ce privește existența dreptului de proprietate al reclamantei, nefiind necesară sub acest aspect completarea prin alte mijloace de probă.

După încheierea acestui act de vânzare-cumpărare, statul austriac nu a mai avut în Bucovina nicio proprietate, astfel încât aceste înscrisuri infirmă în totalitate toată construcția așa zisei „analize a contextului istoric" pe care s-a fundamentat în mod decisiv decizia civilă nr. 147 din 13.11.2013.

Pe de altă parte, expertiza nu constituie un mijloc de probă prin care se dovedește existența dreptului de proprietate, ci doar constată amplasamentul unei proprietăți existente.

În litigiul ce a format obiectul dosarului în care a fost pronunțată decizia supusă revizuirii, instanța de judecată a fost învestită și cu o acțiune în radierea dreptului de proprietate al Statului Român pentru nevalabilitatea titlului statului.

Pentru soluționarea acțiunii în rectificare (radiere) tabulară nu trebuie administrată proba cu expertiză topo, astfel încât înscrisurile noi sunt probante și suficiente prin ele însele pentru a determina radierea dreptului statului pentru nevalabilitatea înscrierii ca efect al nevalabilității titlului.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței, înscrisul nou doveditor trebuie să fie doar apt de a putea duce la o altă soluție nu să și determine ab initio o altă soluție, caracterul efectiv și real determinant al înscrisului fiind analizat numai odată cu evocarea fondului.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a criticat dispozițiile de respingere a excepției tardivității cererii de revizuire, respectiv a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, susținând următoarele:

Instanța de apel a stabilit în mod greșit sarcina probei privind data descoperirii înscrisurilor noi, atunci când a constatat că niciunul dintre intimați nu a înfățișat dovezi din care să rezulte că revizuenta ar fi descoperit înscrisurile anterior datei de 17.11.2015, astfel încât să se poată lua în considerare o altă zi de început a curgerii termenului de declarare a revizuirii.

Sarcina probei revine revizuentei, pe temeiul art. 1169 C.civ., mai mult, faptele negative nu trebuie dovedite, deoarece pentru probarea lor s-ar ajunge la dovedirea unui șir infinit de fapte pozitive.

Instanța de apel a luat în considerente, în mod greșit, data de 17.11.2015 pentru calcularea termenului de formulare a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ.

Revizuirea deciziei nr. 147 din 13.11.2013 a fost cerută în considerarea înscrisurilor în limba germană or, data de 17.11.2015 este înscrisă pe traducerile în limba română, astfel încât revizuenta nu a dovedit decât faptul că a luat cunoștință de traduceri în 17.11.2015, fără a face dovada că în aceeași zi a luat la cunoștință și despre înscrisurile în limba germană, cu toate că avea această obligație.

Recurenta a susținut că, din modul în care au fost îndeplinite actele procesuale în cauză, rezultă că revizuenta a avut cunoștință de aceste înscrisuri în timpul celor 15 ani cât a durat judecata cauzei.

Anexat cererii de revizuire, a fost depus în limba germană doar contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1870, celelalte înscrisuri fiind depuse doar în traducerea în limba română. În cererea de revizuire nu s-a menționat că celelalte documente în limba germană vor fi depuse ulterior.

Mai mult decât atât, dacă revizuenta ar fi dorit să nu planeze suspiciunea tardivității, ar fi depus dovada luării la cunoștință despre documentele scrise în limba germană, ceea ce nu a făcut, ci s-a mărginit doar la data de pe traducerile acestora, ceea ce nu este relevant în speța de față.

Nu poate fi admisă susținerea că la data de 17.11.2015 revizuenta a luat la cunoștință doar de traducerile înscrisurilor, iar de documentele în limba germană a luat la cunoștință doar în martie 2016 (când s-a efectuat a doua traducere), cu excepția contractului nr. x.

Revizuirea nu putea fi întemeiată doar pe traduceri, fără ca revizuenta să fie în posesia documentelor originale, respectiv copii atestate ale acestor documente și nici nu este posibil ca A. să fi „descoperit” întâi traducerile documentelor și abia ulterior documentele în limba germană.

În plus, la termenul din 22.03.2016, la trei luni de la învestirea instanței, revizuenta a depus înscrisuri, atât în limba germană, cât și traducerea lor în limba română, despre care nu s-a făcut vorbire în cererea de revizuire și care nici nu au fost depuse odată cu cererea de revizuire, respectiv: Nota explicativă nr. 36792 din 1870 f 10 c din 20.10.1870 și adresa nr. 19689. 1870 10 C. Traducerea adresei nr. 36742 din 1870 f 10 C a fost depusă în decembrie 2015.

Pentru traducerile depuse în decembrie 2015, traducătorul E. nu a specificat numărul și data cererii în temeiul căreia a efectuat traducerile. în schimb, pentru traducerile depuse în martie 2016, traducătorul F. precizează pentru fiecare înscris tradus că a efectuat traducerea „potrivit cererii scrise din 14.03.2016 păstrate în arhiva biroului de traduceri”.

Recurenta a făcut referire și la întâmpinarea depusă la data de 23.05.2007, în dosarul nr. x/86/2006, aflat pe rolul Curții de Apel Suceava, în care se precizează: „A. a dobândit proprietatea și prin cumpărarea unor mari domenii forestiere. Spre exemplu, în anul 1870 statul austriac a vândut către A. vastul domeniu muntos Câmpulung Moldovenesc și Dorna în suprafață de 69.217 ha cu suma de 2.900.000 coroane (...)”.

Așadar, la momentul 2007, A. avea cunoștință despre existența contractului pe care își sprijină cererea de revizuire, precum și despre existența celorlalte înscrisuri depuse în prezentul dosar.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în cuantum de 6.203 lei, recurenta a susținut că cererea sa a fost respinsă în mod netemeinic și nelegal.

O parte dintre dovezi a fost depusă în ședința publică din data de 4.10.2016, iar o parte a fost atașată la concluziile scrise.

Contrar aprecierii instanței de apel, aceste dovezi nu trebuiau puse în discuția părților.

Cheltuielile de transport și de cazare solicitate în cauză (tarife/prețuri fixe stabilite de unitățile de cazare, de compania de transport aeriană) nu puteau fi cenzurate de către instanță, din oficiu sau la cererea părții care a pierdut procesul, ca în cazul onorariului de avocat.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Suceava a criticat respingerea excepției privind tardivitatea cererii de revizuire, susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 1169 C.civ. privind sarcina probei.

După cum a dovedit recurenta în cursul judecării cererii de revizuire, revizuenta a avut cunoștință despre actul de vânzare cumpărare din anul 1870, invocat drept motiv de revizuire, încă din data de 23.05.2007, deoarece a făcut trimitere la acesta prin întâmpinarea depusă în dosarul nr. x/86/2006 aflat pe rolul Curții de Apel Suceava.

Lipsa de diligență și dezinteresul în procurarea înscrisului nu pot fi apreciate decât ca fiind culpabile și nimeni nu poate invoca în apărare propria culpă.

Este adevărat că, prin invocarea excepției tardivității, Direcția Silvică Suceava era obligată să preia inițiativa probei și sa facă dovada acesteia, dar raportat la speța în sine, s-a luat aceasta inițiativă, dovadă fiind cererea de probe formulată în fața instanței la termenul din 4.10.2016, prin care s-a solicitat să se prezinte de către revizuentă dovezi relative la data formulării cererii de eliberare a înscrisului invocat ca nou, dovada comunicării acestui înscris de către entitatea deținătoare, dovada transmiterii lui spre traducere, întrucât luarea la cunoștință nu poate fi raportată la data primirii traducerii, ci în mod obiectiv la data când i s-a comunicat copia legalizată a înscrisului.

Numai prin admiterea, cercetarea și analiza, după administrare a acestor probe se putea emite o soluție de natură a fi apreciată ca reprezentând adevărul juridic cu privire la data la care s-a luat la cunoștință de către revizuentă despre existența acestui înscris.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursurile declarate de către Regia Națională a Pădurilor, prin Direcția Silvică Suceava și Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, cu toate că au fost formulate prin cereri distincte, ambele vizează aceeași dispoziție adoptată prin decizia recurată, anume cea de respingere a excepției tardivității cererii de revizuire, astfel încât vor fi analizate împreună criticile pe acest aspect, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Urmează a se evalua ulterior și motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată, aparținând recurentei Romsilva.

Înalta Curte constată că excepția tardivității cererii de revizuire a fost respinsă în mod corect de către Curtea de Apel Cluj, cererea fiind formulată în termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.,

respectiv o lună de la data descoperirii înscrisurilor doveditoare invocate.

Ambele recursuri se bazează pe premisa că termenul trebuie calculat în raport de data descoperirii înscrisurilor în limba germană, invocate în susținerea cererii întemeiate pe art. 322 pct. 5 C.proc.civ., și nu de data procurării traducerii în limba română.

Această premisă este greșită, în condițiile în care norma ce reglementează termenul de formulare a revizuirii se referă la „înscrisuri doveditoare”, așadar la acele mijloace de probă ce au aptitudinea de a dovedi faptul pretins.

Acest caracter îl prezintă, în mod neechivoc, înscrisurile pe care se fundamentează cererea de revizuire, dar nu se poate ignora că, atunci când acestea sunt redactate într-o limbă străină, partea care le invocă are obligația de a atașa la cererea de chemare în judecată traduceri certificate de către partea însăși, conform art. 112 alin. (4) C.proc.civ. Aceeași obligație revine titularului cererii de revizuire, în aplicarea art. 326 alin. (1) C.proc.civ., care trimite la prevederile referitoare la judecata cererii introductive.

Așadar, din punct de vedere probator, înscrisul redactat într-o limbă străină produce efecte împreună cu traducerea sa, care atestă conținutul înscrisului tradus.

Față de puterea doveditoare a traducerii, data procurării acesteia poate fi luată în considerare la calcularea termenului cererii de revizuire, dat fiind că cererea nu ar putea fi soluționată în absența traducerii, partea suportând sancțiunile procedurale aferente neîndeplinirii obligației de depunere a traducerii certificate (în legătură cu care se aplică în mod corespunzător prevederile art. 141 C.proc.civ.).

Întrucât Curtea de Apel s-a raportat, în mod corect, la data înscrisă pe traducerile în limba română ale înscrisurilor invocate în cererea de revizuire, considerând că revizuenta și-a îndeplinit obligația de dovedire a datei descoperirii înscrisurilor, nu poate fi primită susținerea recurentei Romsilva privind stabilirea greșită a sarcinii probei. De altfel, după cum rezultă din cererile de recurs, recurentele nu au contestat data traducerii, ci doar relevanța acesteia pentru calcularea termenului, astfel încât nu se pune problema inversării sarcinii probei.

În același context, referirea recurentei RNP – Direcția Silvică Suceava la solicitarea adresată instanței de revizuire la termenul de judecată din 4.10.2016, din care ar rezulta îndeplinirea obligației de a înfățișa dovada contrară celor afirmate de către revizuentă, este nerelevantă, cât timp solicitarea a fost formulată în considerarea datei la care s-a luat cunoștință de înscrisurile în limba germană, și nu a datei traducerii în limba română.

Cât privește susținerea ambelor recurente în sensul că revizuenta a avut cunoștință de actul de vânzare - cumpărare încă din data de 23.05.2007, deoarece a făcut trimitere la acesta prin întâmpinarea depusă în dosarul în care s-a pronunțat decizia supusă revizuirii, se constată că această susținere interesează admisibilitatea cererii de revizuire și nu însuși termenul pentru formularea acesteia.

După cum, în mod corect, s-a arătat prin decizia recurată, termenul instituit prin art. 324 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. este unul subiectiv și este legat de data procurării înscrisului probator al faptului pretins, rezultată din dovezile administrate de către revizuentă, înscris ce este înfățișat pentru prima oară în materialitatea sa.

Împrejurarea că, eventual, revizuenta a cunoscut despre existența înscrisului în cursul procesului finalizat prin decizia supusă revizuirii, fără a-l fi depus în mod efectiv la dosar, precum și motivele pentru care nu l-a înfățișat instanței în materialitatea sa, au relevanță exclusiv în evaluarea cerințelor desprinse din art. 322 pct. 5 C.proc.civ., motiv pentru care susținerea recurentelor nu va fi primită.

Va fi înlăturată și susținerea Romsilva în legătură cu depunerea, în cursul judecării cererii de revizuire, a unor înscrisuri ce nu au fost invocate în cererea introductivă, în condițiile în care Curtea de Apel a soluționat excepția tardivității revizuirii în raport de data de 17.11.2015, și nu de date ale unor traduceri ulterioare, astfel încât legalitatea dispoziției instanței trebuie verificată în limitele în care dispoziția a fost adoptată și motivată.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte a respins criticile recurentelor vizând soluția de respingere a excepției tardivității cererii de revizuire.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată pretins efectuate de către recurenta Regia Națională a Pădurilor – Romsilva în cursul judecării revizuirii, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, Curtea de Apel a respins cererea recurentei cu acest obiect, constatând că nu au fost depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor dovezi de efectuare a unor asemenea cheltuieli.

În conformitate cu art. 167 alin. (2) C.proc.civ., dovezile încuviințate trebuie administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Dovedirea existenței și a întinderii cheltuielilor de judecată de către partea care a câștigat procesul și care a pretins acordarea lor este supusă acestei condiții de administrare a probelor, întocmai ca în cazul oricărei alte cereri a părților adresate instanței de judecată în cursul procesului.

Nerespectarea acestei obligații atrage decăderea părții din dreptul de a administra dovezi pe acel aspect, astfel încât înscrisurile doveditoare depuse după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi luate în considerare la soluționarea cauzei.

Este adevărat că recurenta Romsilva a depus anumite înscrisuri chiar la termenul din 4.10.2016, când instanța a rămas în pronunțare, astfel cum s-a susținut prin motivele de recurs, însă din conținutul acestora reiese doar dovada deplasării consilierului juridic la câteva termene de judecată, nu și a costului transportului, în legătură cu care dovezile au fost depuse odată cu concluziile scrise, pentru termenul la care pronunțarea a fost amânată, împreună cu dovada cheltuielilor de cazare.

Pentru acest motiv, au fost respinse criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de intimatele Regia Națională a Pădurilor – Romsilva și Regia Națională a Pădurilor – Direcția Silvică Suceava.

În ceea ce privește recursul declarat de către revizuenta A., se constată următoarele:

Motivul de recurs vizând nelegala compunere a completului de judecată ce a soluționat cererea de revizuire, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C.proc.civ., se referă, pe de o parte, la dispoziția Curții de Apel de respingere a excepției nelegalei compuneri, iar, pe de altă parte, la pronunțarea hotărârii de către o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Se observă că revizuenta nu a indicat în mod explicit dispozițiile legale pretins încălcate, dar din referirea la incompatibilitatea absolută se deduce că partea se raportează la prevederile noului Cod de procedură civilă. Întrucât prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ. s-au formulat critici tocmai în legătură cu dispozițiile art. 41 din noul cod, urmează ca ambele motive de recurs să fie evaluate împreună, din perspectiva apărărilor formulate de parte pe aspectul alcătuirii completului de judecată și a modului de soluționare a acestora.

Prin motivele de recurs, s-a susținut, pe de o parte, că soluționarea acestei excepții, ca și însăși cererea de revizuire, s-a făcut de către un complet format din judecători incompatibili, iar, pe de altă parte, că acest complet trebuia să se pronunțe asupra sesizării Curții Constituționale, indiferent de faptul că aceeași cerere fusese anterior soluționată în procedura recuzării, totodată, asupra excepției de incompatibilitate absolută.

Criticile revizuentei nu sunt fondate.

Din actele dosarului, rezultă că la termenul din 1.03.2016, revizuenta a formulat o a doua cerere de recuzare a ambilor judecători din completul învestit aleatoriu cu soluționarea cererii de revizuire (o primă cerere fusese respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 8.02.2016, iar o cerere similară ulterioară a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 18.05.2016), precum și excepția incompatibilității absolute a acestora, pe temeiul art. 45 cu referire la art. 41 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.

Revizuenta a precizat verbal, la termenul de judecată, că aceste cereri se întemeiază pe excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 și ale art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27, 41 și 45 din noul Cod de procedură civilă, cu finalitatea aplicării dispozițiilor din noul cod referitoare la incompatibilități și în procese începute anterior intrării în vigoare a noului cod, precum cel de față.

Așadar, revizuenta a invocat incompatibilitatea în care s-ar fi aflat membrii completului de judecată pe calea recuzării, iar cererile succesive cu acest obiect au fost soluționate în conformitate cu prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, respectiv de către alte complete de judecată decât cel învestit cu soluționarea revizuirii.

Faptul că revizuenta a invocat acest incident procedural și pe calea unei excepții procesuale nu are nicio relevanță din punctul de vedere al obiectului apărării, cât timp orice incident referitor la compunerea completului de judecată se soluționează de către un alt complet, pe temeiul normei anterior menționate, iar în cauză s-a dezlegat în mod corespunzător aspectul procedural al pretinsei incompatibilități.

Din acest motiv, susținerea recurentei în sensul că însuși completul de judecată în legătură cu care s-a invocat incompatibilitatea trebuia să decidă asupra excepției cu acest obiect este contrară dispozițiilor din Regulamentul de ordine interioară și nu poate fi primită.

De asemenea, este nefondată și susținerea potrivit căreia completul de judecată învestit cu soluționarea revizuirii ar fi trebuit să soluționeze încă o dată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Asupra acestei cereri s-a pronunțat, în sensul respingerii ca inadmisibilă, chiar completul care a soluționat cererea de recuzare de la 1.03.2016 (ulterior, aceeași soluție a fost dată și în privința unei noi cereri identice, printr-o încheiere de la data de 18.05.2016), iar respingerea sesizării Curții Constituționale prin încheierea din 22.03.2016 a fost confirmată irevocabil prin decizia nr. 1726 din 30.09.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așadar, completul de judecată nu mai era învestit cu sesizarea Curții Constituționale, din moment ce cererea fusese deja soluționată irevocabil, iar revizuenta nu a criticat, nici prin recursul împotriva încheierii din 22.03.2016, nici prin recursul de față, soluționarea acelei cereri de către completul de judecată învestit potrivit art. 110 alin. 1 din Regulament.

Față de aceste considerente, sunt nefondate susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Singura apărare rămasă nesoluționată la momentul dezbaterilor asupra revizuirii era aceea a excepției nelegalei compuneri a completului.

Această excepție, invocată de către revizuentă la termenul din 2.02.2016, a fost justificată prin faptul că cei doi membri ai completului au pronunțat chiar decizia ce formează obiectul cererii de revizuire. În drept, revizuenta a invocat prevederile referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor.

Din cererea depusă în scris, rezultă că partea a făcut referire și la art. 42 alin. (1) pct. 2 și 13 din noul Cod de procedură civilă, însă doar pentru a arăta că cei doi judecători nu pot soluționa excepția de nelegalitate a compunerii completului, astfel cum a fost motivată anterior, și nu ca temei al excepției.

Cazurile de incompatibilitate descrise în art. 42 alin. (1) pct. 2 și 13 din noul cod, precum și cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, au fost invocate distinct, ca motive de recuzare, printr-o cerere formulată tot la data de 2.02.2016.

După cum s-a arătat deja, cererea de recuzare a fost soluționată în conformitate cu prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, fiind respinsă prin încheierea din camera de consiliu de la 8.02.2016.

Așadar, ceea ce avea de verificat Curtea de Apel, față de motivarea excepției nelegalei compuneri a completului, era doar nerespectarea prevederilor legale referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, context în care Înalta Curte constată că instanța a procedat în mod corespunzător, reținând că revizuenta nu invocă, în realitate, un incident procedural legat de compunerea completului de judecată.

Contrar susținerilor recurentei, față de toate actele de procedură arătate anterior, Înalta Curte constată că, la momentul pronunțării deciziei recurate, cei doi membri ai completului nu erau incompatibili să soluționeze cererea de revizuire și, cu atât mai puțin, excepția vizând modul de repartizare aleatorie a cauzei.

Acest incident procedural legat de compunerea completului a fost tranșat în cursul judecății, cu motivarea că nu este incident art. 41 sau 42 din noul Cod de procedură civilă, dat fiind că decizia supusă revizuirii a fost pronunțată într-o cauză inițiată înainte de intrarea în vigoare a acestuia, iar sub imperiul vechiului cod, potrivit deciziei nr. 2/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, judecătorul care a pronunțat hotărârea pe fond nu este incompatibil să soluționeze cererea de revizuire.

Din motivele de recurs, nu rezultă că recurenta – revizuentă a criticat nelegalitatea încheierii din camera de consiliu de la 8.02.2016, prin care cererea de recuzare a fost respinsă cu motivarea arătată anterior (celelalte două cereri de recuzare au fost respinse ca tardive). Susținerile referitoare la incompatibilitatea absolută (potrivit noului cod) au fost reiterate doar în contextul criticilor privind nepronunțarea completului asupra sesizării Curții Constituționale și a excepției de incompatibilitate, iar aceste critici sunt nefondate, pentru considerentele deja expuse.

Întrucât cei doi judecători, membri ai completului, nu erau incompatibili să soluționeze cererea de revizuire, sunt nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C.proc.civ. și vor fi respinse ca atare.

În ceea ce privește motivul de recurs vizând aplicarea greșită a legii prin decizia recurată, în ceea ce privește neîndeplinirea condiției de admisibilitate a revizuirii privind caracterul determinant al înscrisurilor noi, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Criticile recurentei  revizuente se bazează pe premisa greșită că nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei în cererea în revendicare a fost unicul considerent decisiv în pronunțarea deciziei supuse revizuirii.

După cum s-a arătat prin decizia recurată, două considerente au fost esențiale în pronunțarea soluției de respingere a cererii în revendicare: primul, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilelor revendicate; al