Decizia nr. 644/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate într-un centru de detenție

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 09.07.2019, ca urmare a declinării competenței de soluționare de către Judecătoria Oradea, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarului B.- Serviciul Medical, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 lei, motivând faptul că i-a fost încălcat dreptul la asistență medicală.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 118/C din 4.09.2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de către pârât. S-a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul B.

Hotărârile pronunțate în apel Prin decizia civilă nr. 2020-A din 24.06.2020 a Curții de Apel Oradea, Secția I civilă, a fost admis apelul declarat reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 118/C/2019 pronunțate de Tribunalul Bihor; a fost schimbată, în parte, sentința atacată în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant și a fost dispusă obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului. Prin încheierea din 22.07.2020 a Curții de Apel Oradea, Secția I civilă, a fost îndreptată, din oficiu, omisiunea vădită strecurată în cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei civile nr. 335/A/2020 a Curții de Apel Oradea, în sensul că: a fost făcută mențiunea conform căreia cheltuielile procesuale avansate de Stat, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac a apelului, în valoare de 4.000 lei, au rămas în sarcina Statului, iar, pentru diferența de 302 lei, a fost dispusă obligarea intimatului Penitenciarul Oradea la plata în favoarea Statului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 335/2020 ale Curții de Apel Oradea, Secția I civilă a declarat recurs pârâtul Penitenciarul B., invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, susținând, în esență, că instanța de apel a reținut corect situația de fapt, dar a apreciat greșit asupra împrejurării refuzului reclamantului de a se deplasa la spital, consemnat în fișa medicală a acestuia, întrucât în conformitate cu art. 105 din Legea 254/2013, fișa medicală este parte componentă a dosarului individual al persoanei condamnate, iar conform Ordinului comun MJ-MS Nr. 429/C-125 din 7 februarie 2012, la art. 25, alin. (1) și (3), personalul medical consemnează examinările medicale în Registrul de Consultații și Fișa Medicală, cu semnarea și parafarea înscrisurilor din evidențele primare ale cabinetului medical, astfel încât înscrisurile din fișa medicală sunt realizate doar de către personalul medical, fără a fi nevoie de semnătura pacientului. Apreciază că refuzul consemnat în fișa medicală de către medicul curant, prin care deținutul nu dorește prezentarea la Unitatea de Primiri Urgențe, este valid. Consideră că dacă intimatul-reclamant, pe perioada în care a așteptat să fie prezentat la medicul ortoped, conform programării, informa cabinetul medical al penitenciarului că starea lui de sănătate s-a agravat, acesta ar fi fost prezentat de urgență la U.P.U. Oradea. Potrivit art. 58 din Codul de Deontologie medicală al Colegiului medicilor din România „Pentru orice intervenție medicală diagnostică și terapeutică este necesar consimțământul informat al pacientului”. Menționează că, în conformitate cu art. 60 din codul deontologic al medicului, pacientul a fost informat asupra diagnosticului, prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile și beneficiile acestora, fiind prezenți în acel moment și asistenții medicali aflați în serviciu, care pot confirma cele relatate. Prin urmare, consideră că nu se poate angaja în cauza pendinte răspunderea civilă delictuală, întrucât nu există o faptă ilicită care se poate reține în sarcina personalului medical al Penitenciarului B. În consecință, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererea de chemare în judecată formulată de intimatul- reclamant ca neîntemeiată. De asemenea, pârâtul a declarat recurs și împotriva încheierii din 22.07.2020 a Curții de Apel Oradea, Secția I civilă, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, susținând, în esență, că în raport cu prevederile art. 30 din OUG 80/2013 și ale art. 1 din O.M.J nr. 2724/C/10.07.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționarea penitenciarelor, Penitenciarul B. este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a încheiere atacate și, în consecință, taxele judiciare de timbru să rămână în totalitate în sarcina statului.

Apărările formulate de părți Intimatul-reclamant a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 335/2020 ale Curții de Apel Oradea, Secția I civilă, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din Cod procedură civilă, anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din Cod procedură civilă. În lumina exigențelor care rezidă din menționatele reglementări legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile, ce promovează această cale de atac, înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății, realizate de instanța ierarhic inferioară. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurent cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile și declarațiile de martori ce vizează pretinsul refuz al tratamentului medical consemnat în fișa medicală a reclamantului) și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare. De asemenea, proba cu martori solicitată de recurent prin memoriul de recurs este inadmisibilă, în raport cu prevederile art. 492 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora singurele probe noi ce se pot administra în recurs sunt înscrisurile. Ca atare, Înalta Curte urmează a analiza numai acele critici referitoare la semnificația legală a refuzului reclamantului de a se deplasa la spital, consemnat în fișa medicală a acestuia, în raport cu prevederile legale invocate, art. 105 din Legea nr. 254/2013 și a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului. Se constată că recurentul a invocat incidența în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, normă care se referă la situația „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Acest caz de casare are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Deși nu contestă situația de fapt reținută de instanța de apel, situație ce oricum nu mai poate face obiectul analizei în recurs, recurentul susține că refuzul consemnat în fișa medicală de medicul penitenciarului produce efecte juridice în sensul că renunțarea reclamantului la continuarea actului medical în cauză, consemnată de către medicul penitenciarului în fișa medicală a acestuia, prin prisma prevederilor art. 105 din Legea nr. 254/2013 și ale art. 25 alin. (1) și (3) din Ordinul comun MJ-MS nr. 429/C-125 coroborate cu cele ale art. 58, 50 din Codul deontologic al medicilor, este de natură a-l exonera pe pârât de angajarea răspunderii civile delictuale. Criticile nu sunt fondate. Astfel, în dispozițiile legale (art. 71-73 din Lege nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal) se prevede dreptul la asistență medicală al persoanelor deținute și se menționează că dreptul la asistență medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat, că asistența medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii și că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate beneficiază în mod gratuit de tratament medical și de medicamente. Conform art. 71 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, acordarea asistenței medicale, a tratamentului și a îngrijirilor persoanelor condamnate se face în condițiile regulamentului de aplicare a prezentei legi. De asemenea, potrivit art. 152-166 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, se reglementează, detaliat, procedura de acordare a asistenței medicale de către locul de deținere sau de alte unități spitalicești persoanelor private de libertate. Conform art. 164 alin. (2) din HG nr. 157/2016 „Deținuții au dreptul să refuze o intervenție medicală sau continuarea actului medical, asumându-și în scris răspunderea pentru această decizie. Deținutul este informat despre consecințele medicale ale refuzului intervenției sau întreruperii actului medical”. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, consemnarea efectuată de medicul penitenciarului în fișa medicală a deținutului referitoare la pretinsul refuz al deținutului de a fi prezentat la Unitatea de primiri urgențe Oradea, nu poate complini cerința legală prevăzută de regulamentul în materie, refuzul acestuia trebuind a fi asumat personal, în scris, de către deținut, după informarea acestuia despre consecințele medicale ale refuzului intervenției sau întreruperii actului medical. Cerința prevăzută în regulament este în acord cu principiile statuate în Raportul general al Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT), publicat în anul 1993, referitoare la Serviciile de îngrijire a sănătății din închisori, paragrafele 47-48, conform cărora: „47. Fiecare pacient cu discernământ este liber să-și refuze tratamentul sau orice altă intervenție medicală. Orice derogare de la acest principiu fundamental trebuie să se bazeze pe lege și să se refere la circumstanțe excepționale strict definite care sunt aplicabile întregii populații... 48. În ce privește examinarea medicală a deținuților, este clar că se impune o manieră foarte prudentă, avându-se în vedere ca acordul deținuților să nu fie influențat de situația lor penală. Trebuie să existe garanții pentru a se asigura că orice deținut în cauză și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză.” Prin urmare, consemnarea efectuată de medic în fișa medicală a deținutului nu produce efecte juridice, în sensul exonerării recurentului-pârât de la angajarea răspunderii civile delictuale datorită renunțării deținutului la continuarea actului medical. În acest caz, refuzul la tratament medical, pentru a putea produce efecte juridice și de a fi dincolo de orice îndoială că este exprimat în cunoștință de cauză de către deținut și liber de orice constrângeri, trebuia dat prin declarație scrisă de deținutul pacient, după informarea acestuia asupra consecințelor refuzului său. În consecință, susținerile recurentului referitoare la fișa medicală a pacientului, prin prisma prevederilor art. 105 din Legea nr. 254/2013 și ale art. 25 alin. (1) și (3) din Ordinul comun MJ-MS nr. 429/C-125 ce se referă la fișa medicală a deținuților, nu au relevanța atribuită de recurent, consemnările din fișa medicală neputând complini cerința legală a refuzului exprimat în scris de pacient. Dimpotrivă, atât Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, prin art. 660-6622 din Titlul XVI, Capitolul III – Acordul pacientului informat, cât și Codul de deontologie medicală (ale căror prevederi legale au fost invocate și prin memoriul de recurs) reglementează obligația de informare ce incumbă medicului. Potrivit art. 11 și art. 14 din cod, nicio intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză. În consecință, Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost apreciate de curtea de apel ca fiind îndeplinite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale ale comitentului pârât pentru prepusul său, în temeiul art. 1349 alin. (3) și art. 1373 Cod civil, fapta ilicită a pârâtului constând în neacordarea asistenței medicale corespunzătoare reclamantului în data de 26.11.2018. Se constată, astfel, că instanța de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, din perspectiva dreptului intern și a jurisprudenței CEDO în ceea ce privește păstrarea justului echilibru între interesul general și drepturile reclamantului. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, recursul declarat de pârâtul Penitenciarul B. împotriva deciziei civile nr. 335/2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă, a fost respins ca nefondat. Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 22.07.2020, a Curții de Apel Oradea, Secția I civilă, Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-pârât susține că în raport cu prevederile art. 30 din OUG 80/2013 și ale art. 1 din O.M.J nr. 2724/C/10.07.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționarea penitenciarelor, Penitenciarul B. este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, cheltuielile procesuale avansate de Stat urmând a fi suportate în totalitate de Stat, critici ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, din a cărui perspectivă urmează a fi analizate. Criticile nu sunt fondate. Astfel, în dosarul nr. x/271/2018 al Curții de Apel Oradea, având ca obiect apelul declarat de apelantul – reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 118/C din data de 4.09.2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, prin rezoluția din 24.10.2019, s-a stabilit taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac în cuantum de 4302 lei și s-a pus în vedere apelantului să facă dovada achitării acesteia, sub sancțiunea anulării cererii formulate. Prin încheierea ședinței camerei de consiliu din 20.11.2019, s-a admis cererea formulată de apelantul – reclamant A. privind acordarea ajutorului public judiciar și s-a dispus scutirea acestuia de la plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac a apelului formulate. Prin decizia civilă nr. 335/2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de apelantul A., împotriva sentinței civile nr. 118/C/2019 a Tribunalului Bihor, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a fost obligat pârâtul Penitenciarul B. să îi plătească acestuia suma de 5000 lei cu titlu de despăgubiri. Prin încheierea de ședință din data de 22.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a îndreptat din oficiu omisiunea vădită strecurată în cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei civile nr. 335/A/2020 a Curții de Apel Oradea, în sensul că s-a făcut mențiunea conform căreia cheltuielile procesuale avansate de Stat reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac a apelului, în valoare de 4000 lei, au rămas în sarcina Statului, iar pentru diferența de 302 lei s-a dispus obligarea intimatului Penitenciarul B. la plata în favoarea Statului. Nemulțumirea recurentului din prezentul dosar vizează obligarea sa la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 302 lei, în favoarea Statului, dispusă prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 22.07.2020. Recurentul susține incidența, în speță, a prevederilor art. 30 din OUG nr. 80/2013, considerând că natura juridică a sumei de 302 lei la care a fost obligat la plată este cea a unei taxei judiciare de timbru. Această interpretare este greșită, deoarece dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cărora cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale, nu reprezintă altceva decât o aplicație a regulii de principiu prevăzută de art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, conform căreia partea care a pierdut procesul este obligată să plătească cheltuielile de judecată. Cheltuielile de judecată pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar, în speță, taxa judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de scutire la instanța de apel, nu își pierd, din perspectiva celui căzut în pretenții, caracterul de cheltuieli de judecată, cu deosebirea că, în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, cheltuielile corespunzătoare se plătesc de către partea care a căzut în pretenții direct statului. Soluția este logică, deoarece cheltuielile respective nu ar putea fi plătite părții care a câștigat procesul, în speță, reclamantului, cât timp acesta nu le-a efectuat, fiind scutit de plata lor. Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, poziția juridică de parte câștigătoare în proces este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Dacă pretențiile care formează obiectul cererii sunt admise numai în parte, se cuvine ca instanța să acorde celui care a câștigat procesul numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor admise. Împrejurarea că pentru anumite cheltuieli de judecată s-a acordat ajutor public judiciar nu exclude aplicarea regulii menționate, deoarece natura juridică a acestor cheltuieli nu se schimbă în raport de împrejurarea că sunt suportate inițial de însăși partea care a formulat pretențiile în justiție sau de stat, prin mecanismul ajutorului public judiciar. În speță, instanța de apel a încuviințat reclamantului cererea de ajutor public judiciar pentru taxa judiciară de timbru datorată la valoarea pretențiilor, în sensul că s-a dispus scutirea acestuia de la plata taxei judiciare de timbru aferente căii de atac a apelului formulate în dosarul nr. X/271/2018, fiind astfel scutit de plata sumei de 4302 lei. Această sumă putea fi imputată integral pârâtului, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, numai în cazul în care pretențiile reclamantului ar fi fost admise în totalitate. În speță, însă, pretențiile formulate față de pârât au fost admise în parte, anume 5000 lei (față de cuantumul de 50.000 lei solicitat prin acțiunea introductivă de instanță) astfel încât se cuvenea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei reprezentând ajutorul public judiciar (care își păstrează aceeași natură, de cheltuieli de judecată, fiind o taxă judiciară de timbru suportată de stat) proporțional cu valoarea pretențiilor admise, conform art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă. Ca atare, prin încheierea recurată, prin care Penitenciarul B. a fost obligat la plata în favoarea statului a sumei de 302 lei, nu a fost stabilită o taxă judiciară de timbru în sarcina acestuia, pentru a putea fi aplicabile dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, invocate de către recurent, ci instanța de apel a tranșat, la finalizarea litigiului, problema cheltuielilor de judecată, pentru care partea a beneficiat de scutire, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, diferența de 4000 lei, reprezentând ajutorul public judiciar care nu poate fi pus în sarcina pârâtului, urmând a rămâne în sarcina Statului, conform art. 19 alin. (1) din același act normativ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins și recursul declarat de pârât împotriva încheierii din 22.07.2020, ca nefondat.