ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2069/2018

Ședința publică din data de 22 mai 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați la 26 mai 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. IV pct. 4.3 cu privire la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, art. IV pct. 4.4 privind dobânda penalizatoare, art. V pct. 5.1 lit. b), c) și d) privind comisioanele de acordare, de risc/administrare și de rambursare anticipată, art. V pct. 5.1 lit. f), i) privind costurile suplimentare din contractul de credit nr. x/26.10.2007 și art. III și art. IV pct. 4.3 și pct. 4.4 din actul adițional la contract din 17 septembrie 2010 și obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor abuzive, actualizate cu dobânda legală calculată de la data perceperii acestor sume până la data achitării, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru perioada ulterioară datei de 31 martie 2009 și, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat introducerea în cauză și a pârâtei D. S.A., precum și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A.

Prin cererea modificatoare depusă la dosar, reclamanții au solicitat, în plus față de cererea introductivă, obligarea pârâtelor la calcularea ratei dobânzii și a soldului rămas din creditul nerambursat la nivelul cursului de schimb valutar CHF/Leu de la data încheierii contractului, respectiv la un curs de 2,3216 CHF/leu.

Prin cererea completatoare a acțiunii inițiale, reclamanții au solicitat introducerea în cauză și a pârâtei E..

Prin încheierea din 8 iunie 2016, prima instanță a admis excepția tardivității cererii reclamanților de introducere în cauză a pârâtei E..

Prin sentința civilă nr. 5222/2016 din 8 iulie 2016, Judecătoria Galați, secția Civilă a respins ca tardivă cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei E.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.A. pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit; a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei D. S.A. numai în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea modificată și precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. V pct. 5.1 lit. b) și pct. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/12.03.2008; a anulat clauzele prevăzute la art. V pct. 5.1 lit. b) și pct. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/12.03.2008; a obligat pârâta C. S.A la plata către reclamanți a sumei de 800,28 CHF (în echivalent în RON la data plății) reținută cu titlu de comision de acordare și a dobânzii legale calculată de la data de 12 martie 2008 și până la data restituirii; a obligat pârâta D. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 1.580,81 CHF (în echivalent în RON la data plății) și a dobânzii legale calculate de la data perceperii acestei sume până la restituirii; a respins restul pretențiilor reclamanților ca neîntemeiate; a obligat pârâtele la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON; a obligat pârâtele C. S.A. și D. S.A. la plata către stat a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariul de expert pentru care s-a acordat reclamanților ajutor public judiciar; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâtele C. S.A. și D. S.A.

Prin decizia civilă nr. 267 din 13 septembrie 2017, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelantele-pârâte C. S.A. și D. S.A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă E., împotriva sentinței civile nr. 5222/2016 din 8 iulie 2016, pronunțată de Judecătoria Galați, secția Civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele D. S.A., E. și C. S.A., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea cu reține a deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată pentru toate etapele procesuale.

În drept, recurentele-pârâte au invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 3/R din 10 ianuarie 2018, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 16 februarie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Galați, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentele-pârâte D. S.A., E. și C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 267 din 13 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Galați.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2018.