ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2018/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Botoșani, la data de 24 martie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea nulității absolute a clauzei contractuale abuzive inclusă în Contractul de Credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C 2204/4600/9271 din data de 20.05.2008, respectiv, art. 5 pct. 2 referitor la dobânda variabilă în conformitate cu politica băncii; art. 5.3. privitor la comunicarea noului procent al dobânzii; art. 6.1. privitor la taxa analizei de dosar, la comisionul de acordare de 1,50%, comisionul de rambursare anticipată; art. 6.2. privitor la posibilitatea modificării unilaterale din partea băncii a nivelului comisioanelor și taxelor fără consimțământul clientului; art. 10.1. privitor la rambursarea anticipată a creditului; art. 12 lit. a) privitor la restituirea creditului, la autorizarea în mod expres a băncii de obținerea oricăror date cu caracter personal și renunțarea expresă la invocarea beneficiului diviziunii și discuțiunii și la orice alte opoziții; art. 7 lit. b) privitor la dreptul Băncii de a debita din contul reclamantului sume de bani cu prioritate față de alte datorii; dreptul băncii de a declara exigibil creditul; dreptul de a declara scadent anticipat toate celelalte credite acordate de către bancă în condițiile neîndeplinirii oricăror dintre obligațiile asumate prin contract; dreptul băncii de a declara scadent anticipat creditul în condițiile în care clienții nu-și îndeplinesc oricare dintre obligațiile asumate conform contractului și în contractele viitoare care vor fi încheiate pentru viitor cu banca; art. 13 pct. 1 privitor la nerespectarea oricăror obligații ale clienților sau care derivă din contracte accesorii care constituie caz de culpă; art. 13 pct. 2 referitor la constituirea modului expres al cazului de culpă prin neachitarea oricărei datorii față de bancă sau oricăror alte obligații asumate prin acest contract; art. 13.4. privitor la dreptul băncii de declarare a creditului și altor datorii ca fiind scadente și să inițieze proceduri de recuperare a creanței prin reținerea din conturile clienților, fără a fi necesar acordul acestora, a tuturor sumelor datorate în virtutea acestui contract; dreptul băncii de a declara scadent anticipat în cazul apariției oricărui eveniment sau schimbare de situație, cu efect negativ asupra situației financiare a clienților; art. 13.7. privitor la situația declarării creditului scadent, clientul rămâne direct răspunzător pentru toate consecințele antrenate de exigibilitatea anticipată a creditului; s-a cerut obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în mod ilegal de către pârâtă în virtutea clauzelor abuzive inserate în contract, respectiv dobânda variabilă, taxe și comisioane abuzive de la data acordării creditului și până la data plății efective, sume care a solicitat a fi actualizate cu indicele de inflație; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb al CHF- RON la data semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului, de la data semnării și până la plata ultimei rate contractuale din Contractul de Credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C 2204/4600/9271 din data de 20.05.2008; restituirea sumelor încasate de către pârâtă cu titlu de diferență curs valutar de la data încheierii contractului și până la data plății efective; s-a cerut obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, sumă ce urmează a fi calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. Pârâta B. S.A. BUCUREȘTI a formulat întâmpinare în cauză prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, a lipsei calității procesuale pasive, a netimbrării, a lipsei de interes unită cu lipsa de obiect, excepția prescrierii dreptului material la acțiune, și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2015, s-a dispus întroducerea în cauză, în calitate de pârâte, C. și D.. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 9635/19.12.2016 pronunțată de Judecătoria Botoșani în dosar nr. x/2015, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâta B. S.A. S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. BUCUREȘTI, și PRIN SUCURSALA BOTOȘANI, C. și D.. S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la pct. 5 pct. 2 și art. 5.3. cu privire la dobânda variabilă și art. 10.1 privitor la rambursarea anticipată a creditului, 13. 4 prima liniuță, cu privire la reținerea unor sume din contul clientului, fără acordul acestuia, clauze cuprinse în Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 20.05.2008. S-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze. A fost obligată E. S.A. să înlăture clauzele contractuale constatate nule absolut și să modifice clauzele contractuale referitoare la dobânda contractuală în sensul în care dobânda contractuală este calculată după formula LIBOR CHF 3M+ marja fixă a băncii de 4,21%. Au fost obligate pârâtele la emiterea unui nou grafic de rambursare, în sensul celor dispuse prin prezenta hotărâre. Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului suma de 10108,31CHF, în echivalent RON la data plății, reprezentând dobândă calculată în plus, la care să se adauge dobânda legală ce se va calcula de la data achitării acestor sume și până la restituirea efectivă a acestei sume. S-a dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 20.05.2008, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv la suma de 2,2178 RON. Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului sumele plătite în plus de către aceștia, ca diferență de curs valutar între valoarea CHF la momentul acordării creditului, aceea de 2,2178 RON și suma achitată efectiv la scadență, în cuantum de 54.704,41 RON, la care să se adauge dobânda legală ce se va calcula de la data achitării acestor sume și până la restituirea efectivă a acestei sume. S-au respins celelalte pretenții formulate de reclamant, ca neîntemeiate. Au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu de avocat. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal și motivat pârâta B. S.A. BUCUREȘTI, solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepțiilor și respingerii în totalitate a acțiunii. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 991 A din 26 septembrie 2017 a Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. București, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimații-pârâti C. și D.., împotriva sentinței civile nr. 9635 din 19.12.2016 a Judecătoriei Botoșani, pronunțată în dosarul nr. x/2015. S-a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: S-a respins capătul de cerere privind clauza 10.1 din contractul de credit privind rambursarea anticipată a creditului. A fost înlăturată obligația pârâtei de a modifica clauzele contractuale privind calcularea dobânzii contractuale după formula LIBOR CHF 3M + marja fixă de 4,21 %, precum și dispoziția de restituire a sumei de 10.108,31 CHF și dobânzi legale aferente acestora. A fost înlăturată dispoziția de stabilizare a cursului valutar, precum și obligația de restituire a diferențelor de curs. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate care nu sunt contrare deciziei. A fost obligat intimatul să plătească apelantei suma de 999 RON reprezentând cheltuieli de judecată din apel. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs, recurentul-reclamant A., iar cererea de recurs a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Tribunalul Botoșani- prin adresa emisă la 20.02.2018 și înregistrată la Înalta Curte sub nr. x/02.03.2018. F. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Suceava.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul: "Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava.