ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1207/2018

Ședința publică din data de 18 aprilie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 26.02.2015, precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A, preluată de D. S.A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3 pct. 3.3. din Contractul de Credit nr. x/29.10.2008 referitoare la dreptul băncii de a încasa un comision de acordare calculat procentual de 0,50% din valoarea creditului acordat, numit comision de acordare facilități" a clauzei prevăzute la art. 3 pct. 3.4 din contractul de credit nr. x/29.10.2008; a clauzei prevăzute la art. 3 pct. 3.5 din contractul de credit nr. x/29.10.20008; să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare pentru creditul acordat conform contractului de credit nr. x/29.10.2008 (prin care să recalculeze și să reconfigureze creditul începând cu data semnării contractului) astfel încât sumele achitate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare să compenseze restanțele la plata principalului și a dobânzii percepute de bancă și care să respecte condițiile de calcul din graficul de rambursare emis la data semnării contractului de credit; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 142647 din 16.12.2016 Judecătoria Brașov a respins excepția lipsei de obiect și cauză a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a admis excepția lipsei de obiect și interes a reclamanților în privința capătului al treilea al cererii de chemare în judecată, prin care se solicită a se constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 pct. 3.5 din Contractul de Credit nr. x/29.10.2008 cu privire la sintagma ..banca are dreptul să revizuiască nivelul Dobânzii penalizatoare în funcție de politica sa de creditare, pretenții respinse ca atare; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect "constatare clauze abuzive", formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta D. S.A. în sensul că: s-a constatat caracterul abuziv, și pe cale de consecință nulitatea absolută, a clauzei prevăzute la art. 3 pct. 3.4 din contractul de credit nr. x/29.10.2008, respectiv pct. 3.3 din Actul adițional nr. x din data de 21.02.2013 la contractul de credit nr. x/29.10.2008, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, pârâta urmând a plăti reclamanților în solidar suma de 3.755,00 euro, încasată de pârâtă în perioada decembrie 2008 - ianuarie 2015, cu titlu de comision de administrare; au fost respinse ca neîntemeiate restul pretențiilor, exprimate prin petitul 1 și respectiv petitul 4 din cererea de chemare în judecată și obligată pârâta să plătească în solidar reclamanților suma 1.739,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care: 1.239,71 RON onorariu expert (partial) și 500 RON onorariu avocat.

Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 1845/A din 09 octombrie 2017 a respins apelul formulat de apelanta pârâtă D. S.A. în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 12647 din 16.12.2016 a Judecătoriei Brașov; a admis apelul formulat de apelanții reclamanți A. și B. în contradictoriu cu intimata pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 12647 din 16.12.2016 a Judecătoriei Brașov, pe care a schimbat-o în parte și rejudecând a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare a creditului - art. 3.3.3 din Contractul de credit nr. x/29.10.2008 încheiat de părți; a obligat intimata D. S.A. la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către apelanții A. și B. și au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 12647/16.12.2016 a Judecătoriei Brașov.

Împotriva acestei decizii, reclamanții B., A. și pârâtă D. S.A au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Brașov, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 20 decembrie 2017.

Prin rezoluția completului din data de 08 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 18 aprilie 2018.

În ședința publică din data de 18 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reținut că,,(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești".

Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la paragraful nr. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Brașov în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Brașov căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți B. și A. și recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1845/A din 09 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2018.