CASE OF VITAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42.084/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Floricel Vitan (

Reclamantul a fost reprezentat de „Romanian Imprisonment Watch“, o organizație neguvernamentală cu sediul în Visby, Suedia, până la data de 1 septembrie 2006. După aceasta dată, el a fost reprezentat de domnul G. Mateuț, avocat din Arad. Guvernul român (

Reclamantul se plânge în mod special de condițiile precare ale detenției sale, de încălcarea secretului corespondenței sale în închisoare, de încălcarea dreptului de apărare și a dreptului la prezumția de nevinovăție.

La data de 1 iulie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 6 §§ 1, 2 și 3 și pe art. 8 din Convenție. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, Curtea a hotărât să analizeze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Reclamantul s-a născut în anul 1956 și locuiește în Cluj-Napoca.

La data evenimentelor aflate la originea cauzei, reclamantul avea funcția de ofițer de informații în Serviciul independent de protecție și luptă anticorupție (S.I.P.A.).

La data de 18 decembrie 2000, G.L. a informat poliția că reclamantul i-a cerut suma de 10.000 mărci germane în schimbul demersurilor făcute de reclamant pentru a-i facilita punerea în libertate în timp ce se afla în detenție la penitenciarul din Gherla.

La data de 19 decembrie 2000, reclamantul s-a deplasat la domiciliul lui G.L., care i-a dat 4.500 dolari americani, marcați în prealabil de poliție cu cuvintele „trafic de influență“. Imediat ce reclamantul a luat banii, procurorul militar I.B. și 2 polițiști, însoțiți de 2 martori, au intrat în încăpere și, după ce și-au declinat calitatea, l-au percheziționat pe reclamant. Aceștia au luat bancnotele înmânate reclamantului de către G.L., ce aveau inscripția „trafic de influență“. În continuare, procurorul a întocmit un proces-verbal de flagrant delict de trafic de influență, infracțiune prevăzută de

La data de 19 decembrie 2000, procurorul I.B. a organizat o conferință de presă cu privire la arestarea reclamantului, în care le-a dat ziariștilor următoarele informații:

Printr-un ordin al ministrului justiției din data de 18 ianuarie 2001, reclamantul a fost suspendat din funcție. Prin aplicarea

La data de 19 decembrie 2000, la ordinul procurorilor I.B. și G.V.B., reclamantul a fost plasat în arest preventiv pentru o perioadă de 30 de zile în sediul poliției Cluj. Arestarea preventivă a fost ulterior prelungită de mai multe ori de Tribunalul Militar Teritorial București, ale cărui decizii au fost confirmate de Curtea Militară de Apel București.

Reclamantul afirmă că în sediul poliției din Cluj împărțea cu încă două sau 3 persoane o celulă mică, murdară, fără lumină naturală, fără apă curentă sau instalații sanitare. O scrisoare pe care a primit-o de la soția sa ar fi fost confiscată de procurorul I.B. De asemenea, el susține că i s-a interzis să telefoneze familiei sale.

La data de 26 februarie 2001, reclamantul a fost transferat în arestul din București. El susține că nu a avut dreptul să folosească stilou și hârtie și că nu a avut nici radio sau televizor.

În luna aprilie 2001, reclamantul a fost transferat la închisoarea București-Jilava, unde scrisorile trimise de familia sa i-ar fi fost fie deschise, fie reținute de autorități.

Reclamantul a fost dus la Cluj pentru a asista la ședințele de judecată din 20 și 21 august 2001 (vezi paragrafele 29-31 de mai jos), apoi readus la București într-un vagon de transport pentru deținuți, în condiții pe care le consideră precare, deoarece a împărțit o cușetă de 1,5 m

La data de 8 august 2002, după ce a fost transferat la închisoarea din Aiud, reclamantul a depus în fața Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București o plângere penală împotriva lui D.D., pe care îl acuza că ar fi încălcat secretul corespondenței și că ar fi abuzat de funcția sa.

Procurorul militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București a deschis o anchetă judiciară. La data de 4 august 2003, l-a audiat pe D.D., care a negat susținerile reclamantului. La data de 11 august, procurorul militar i-a luat declarație lui N.B., adjunctul lui D.D., care a declarat că ofițerii B.I. și F.N. aveau dreptul să deschidă corespondența în prezența destinatarului, dar că nu aveau dreptul să citească conținutul său. La data de 20 octombrie 2003, procurorul l-a audiat pe ofițerul R.Z., care a confirmat că a deschis scrisorile reclamantului în prezența sa.

La data de 20 octombrie 2003, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză. Acesta a apreciat în mod special că reclamantul nu dovedise faptele susținute.

Reclamantul nu a contestat această rezoluție de neîncepere a urmăririi penale nici în fața procurorului ierarhic superior, nici în fața instanțelor.

La data de 2 februarie 2001, printr-un rechizitoriu redactat de procurorii I.B. și G.V.B., reclamantul a fost trimis în judecată în fața Tribunalului Militar Teritorial București.

La data de 14 februarie 2001, în prezența avocatului desemnat din oficiu, instanța a prelungit arestarea preventivă a reclamantului. În ceea ce îl privește pe reclamant, acesta era absent.

La data de 27 februarie 2001, reclamantul, asistat de avocatul său ales, și coinculpatul, I.M., au fost aduși pentru prima oară în fața Tribunalului Militar Teritorial București, la o ședință de judecată în care se discuta prelungirea duratei arestării preventive.

La data de 20 martie 2001, reclamantul, prin intermediul avocatului ales, a cerut punerea sa în libertate și a ridicat excepția de nulitate a urmăririi penale, pe motivul că procurorii I.B. și G.V.B. nu au dovedit că au fost însărcinați legal să înceapă această urmărire. Instanța a respins cererea de punere în libertate și a amânat analiza excepției ridicate pentru a putea strânge informații relevante cu privire la ierarhia celor 2 procurori.

La data de 10 aprilie 2001, instanța, în prezența reclamantului, care era asistat de 2 avocați aleși, a prelungit arestarea preventivă și a hotărât să audieze 6 martori propuși de parchet. În ciuda mai multor citații de a se prezenta sub escorta poliției, acești martori nu s-au prezentat la ședințele de judecată din 8 și 29 mai, 6, 12 și 24 iulie 2001, la care a fost prezent reclamantul, asistat de apărătorii săi.

La data de 15 iunie 2001, instanța l-a audiat pe martorul L.G., în prezența reclamantului și a apărătorilor săi. Ceilalți martori au fost și de această dată absenți.

La data de 12 iulie 2001, instanța a respins excepția ridicată de reclamant la data de 10 aprilie 2001, considerând că Parchetul militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție confirmase, printr-o adresă depusă la dosar, că procurorii fuseseră desemnați legal să conducă ancheta penală în cauză.

La data de 24 iulie 2001, în prezența reclamantului și a apărătorului său, instanța a hotărât să țină următoarea ședință, prevăzută pentru data de 20 august, la Cluj, unde locuiau martorii care refuzau în continuare să se prezinte.

La termenul din 20 august 2001, cei 2 apărători ai reclamantului au lipsit, desemnându-se pe loc un avocat din oficiu. Reclamantul s-a opus față de această desemnare. Soția sa a contestat și ea, la data de 20 august 2001, audierea martorilor în lipsa reprezentantului reclamantului. Totuși, instanța nu a luat în considerare această plângere, nici plângerea pe care reclamantul pretinde că ar fi formulat-o prin intermediul apărătorilor săi.

La data de 21 august 2001, instanța a ținut o a doua ședință de judecată la Cluj, în care au fost audiați 4 martori ai acuzării. În plus, instanța a citat martorii apărării pentru următorul termen de judecată. Reclamantul era reprezentat de același avocat din oficiu ca și mai înainte. De asemenea, instanța a prelungit arestarea preventivă a reclamantului.

La data de 18 septembrie 2001, instanța a respins ca nedovedită cererea reclamantului de a-l audia din nou pe V.M., unul dintre martorii care s-au prezentat la data de 20 august 2001. Reclamantul, care era asistat de unul dintre avocații săi, a solicitat fără succes punerea sa în libertate.

La data de 16 octombrie 2001, instanța, în prezența reclamantului și a apărătorului său, a audiat alți 2 martori, dintre care un martor propus de reclamant. În aceeași zi, reclamantul a formulat cerere de recuzare împotriva președintelui completului de judecată și a procurorului prezent la ședință. Instanța i-a respins cererea ca nedovedită.

La data de 30 octombrie 2001, în prezența reclamantului și a apărătorului său, instanța a prelungit arestarea preventivă.

Prin Sentința din data de 6 noiembrie 2001, Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat pe reclamant la 4 ani de închisoare pentru trafic de influență, pe baza elementelor aflate la dosar, în special a declarațiilor date de martorii L.G., M.G., F.T., G.G., C.N., P.C. și a declarațiilor reclamantului.

Procurorul, reclamantul și I.M. au formulat apel împotriva acestei hotărâri. Reclamantul s-a plâns de modul de interpretare a probelor de către tribunal și de refuzul instanței de a-l audia din nou pe martorul V.M. De asemenea, el s-a plâns de respingerea, la data de 12 iulie 2001, a excepției sale privind nulitatea urmăririi penale.

La data de 22 ianuarie 2002, Curtea Militară de Apel București a respins toate apelurile. În ceea ce privește apelul reclamantului, curtea a reținut că se dovedise faptul că procurorii fuseseră desemnați în mod legal să înceapă ancheta penală în cauză. În plus, curtea a reținut că probele de la dosar confirmau vinovăția reclamantului, astfel cum a fost stabilită de tribunal.

Prin Decizia rămasă definitivă din data de 15 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul introdus de reclamant. Pe baza elementelor de probă depuse la dosar, Curtea Supremă a reținut că în mod corect instanțele au analizat faptele în cauză și au individualizat pedepsele aplicate.

La data de 28 mai 2003, reclamantul a fost eliberat condiționat.

Articolul relevant din

Statutul profesiei de avocat din 31 mai 2001, în vigoare la data evenimentelor, îi impunea avocatului să își asigure substituirea în caz de imposibilitate, de exemplu, de a se prezenta la un termen de judecată.

Articolele relevante din

Articolele relevante din CPP în vigoare la data evenimentelor prevedeau următoarele:

În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului inițial de 20 de zile.

Dosarul va fi trimis de parchet judecătorului, în termen de 5 zile (...).

Persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale (...), precum și persoana care a făcut plângerea se citează (...) Judecătorul, soluționând plângerea, verifică rezoluția sau ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate. (...)

Judecătorul pronunță una dintre următoarele soluții:

Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8 lit. a) și b) poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale (...), precum și de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate. (...)

Judecătorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia.

În ceea ce privește rezoluțiile parchetului adoptate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi,

Prevederile referitoare la statutul procurorilor militari erau cuprinse, la data evenimentelor, în

La data evenimentelor din prezenta cauză, direcția generală a penitenciarelor aparținea de Ministerul Justiției, însă personalul din penitenciare era asimilat personalului militar activ, având grade militare (vezi

Prevederile relevante din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, în vigoare la data evenimentelor în cauză, erau următoarele:

Această lege a fost înlocuită de

Articolele relevante din CPP, în vigoare la data evenimentelor, prevedeau următoarele:

Reclamantul invocă mai multe încălcări ale drepturilor sale garantate de art. 6 §§ 1 și 3 lit. b), c) și d) din Convenție.

Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)

Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.

Guvernul evidențiază faptul că avocatul reclamantului nu a informat instanța despre imposibilitatea sa de a se prezenta și nici despre faptul că nu și-a numit niciun alt avocat care să-l substituie la termenul de judecată din data de 20 august 2001, deși cunoștea data stabilită pentru această ședință de judecată. În plus, Guvernul consideră că avocatul numit din oficiu și-a îndeplinit în întregime obligațiile, asigurându-i reclamantului o apărare corespunzătoare.

Reclamantul nu a prezentat observații în această privință.

Deoarece cerințele paragrafului 3 din art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor două texte coroborate (

În ceea ce privește mai ales admisibilitatea probelor, Curtea reamintește că această chestiune aparține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia probele de la dosar. Obligația stabilită în sarcina Curții prin Convenție constă în special în a cerceta dacă procedura, privită în ansamblul ei, a avut un caracter echitabil [vezi, printre altele,

În speță, Curtea observă că reclamantul se plânge de faptul că instanțele interne nu l-au reaudiat pe M.V., astfel cum solicitase. Totuși, Curtea observă că M.V. a fost audiat prima oară în prezența reclamantului și a avocatului său desemnat din oficiu. În continuare, cererea reclamantului de a audia din nou martorul a fost analizată de instanță înainte de a fi respinsă. În orice caz, din dosar nu rezultă că declarația lui M.V. ar fi fost decisivă în soluția dată pe fondul cauzei.

În mod similar, Curtea constată că, deși reclamantul se plânge de lipsa de timp necesar pentru a-și pregăti apărarea și de refuzul președintelui instanței de a-i permite accesul la dosar, reclamantul nu a solicitat o prelungire a termenelor acordate de instanțe – nici personal, nici prin intermediul avocaților săi – și că nici nu s-a plâns de un pretins refuz de a i se permite accesul la dosar. În orice caz, din niciun element din dosar nu rezultă că dreptul la apărare al reclamantului a fost încălcat.

Curtea notează faptul că, exceptând cele două ședințe de judecată ținute la Cluj, reclamantul a fost asistat pe toată durata procedurii litigioase de către unul sau chiar 2 apărători aleși.

În ceea ce privește desemnarea unui avocat din oficiu pentru ședințele din 20 și 21 august 2001, Curtea reamintește că, dincolo de importanța relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate conferi un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este în mod necesar supus anumitor limitări atunci când, așa cum este cazul în speță, instanțele au obligația de a hotărî dacă interesele justiției impun asigurarea unui apărător numit din oficiu pentru acuzat. Desemnând un astfel de avocat, instanțele naționale trebuie, desigur, să țină cont de voința acuzatului. Totuși, ele pot să treacă dincolo de această limită dacă există motive întemeiate și suficiente de a considera că interesele justiției o impun (

În speță, Curtea observă că reclamantul era reprezentat la data respectivă de 2 avocați aleși, care cunoșteau data ședințelor de judecată în discuție și faptul că acestea urmau să aibă loc la Cluj. Cu toate acestea, ei nu s-au prezentat în fața instanței și nu și-au asigurat substituirea, în ciuda prevederilor exprese ale legii în materie.

Avocații nu au cerut amânarea cauzei, nici nu au informat instanța despre absența lor. Plângerea făcută de soția reclamantului nu poate complini aceste carențe. În plus, la următorul termen de judecată din data de 18 septembrie 2001, avocatul ales al reclamantului, care a fost prezent, nu a contestat faptul că martorii au fost audiați în lipsa sa.

În plus, Curtea observă că tribunalul militar a hotărât să se deplaseze la Cluj pentru a-i putea audia pe martorii care refuzaseră să se prezinte în București, în ciuda avertismentelor repetate din partea instanței.

Prin urmare, hotărârea instanței de a continua analizarea cauzei și de a audia martorii este justificată, cu atât mai mult cu cât reclamantului i s-a acordat un avocat din oficiu, care a asigurat o apărare corespunzătoare. În acest sens, Curtea observă că reclamantul nu s-a plâns în fața instanțelor interne de o lipsă de diligență a avocatului său desemnat din oficiu.

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că cerințele art. 6 §§ 1 și 3 au fost respectate de instanțele interne.

Reclamantul consideră că declarațiile date în fața mass-mediei de procurorul I.B., la data de 19 decembrie 2000, au constituit o încălcare a prezumției de nevinovăție conform art. 6 § 2 din Convenție, care prevede următoarele:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.

Guvernul consideră că judecătorii care au analizat cauza nu au fost influențați de declarațiile procurorului date la conferința de presă și și-au îndeplinit sarcina cu respectarea tuturor garanțiilor unui proces echitabil. De asemenea, Guvernul reamintește că prezumția de nevinovăție a unui inculpat nu împiedică organele judiciare să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs de desfășurare.

Reclamantul nu a formulat observații în această privință.

Curtea reamintește în primul rând că prezumția de nevinovăție, consacrată de art. 6 § 2 din Convenție, este o condiție a unui proces echitabil și prevede ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune înainte ca vinovăția sa să fi fost stabilită de instanță, încălcarea prezumției de nevinovăție putând, prin urmare, să emane nu numai de la un judecător sau o de la o instanță, ci și de la alte autorități publice [

În cauza de față, procurorul însărcinat cu efectuarea anchetei penale împotriva reclamantului a afirmat, la data de 19 decembrie 2000, cu ocazia unei conferințe de presă, că reclamantul era vinovat de trafic de influență, deși vinovăția sa nu a fost stabilită legal decât la data de 15 mai 2002, data la care s-a pronunțat decizia definitivă în speță (

Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 2 din Convenție.

Reclamantul susține că a avut loc o încălcare a secretului corespondenței de către responsabilii închisorii București-Jilava, cu încălcarea art. 8 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Guvernul invocă excepția de neepuizare a căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a atacat în fața instanțelor rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a procurorului militar din data de 20 octombrie 2003.

Reclamantul nu a prezentat observații în această privință.

Curtea apreciază, având în vedere esența capătului de cerere formulat de reclamant, că această excepție a Guvernului trebuie conexată cu analiza fondului cauzei.

În plus, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.

Părțile nu au prezentat observații pe fondul capătului de cerere.

Curtea reamintește că - a fortiori - cenzura corespondenței deținuților și controlul acesteia de către autorități constituie o ingerință în dreptul acestora la respectarea corespondenței lor (vezi, de exemplu,

În speță, reclamantul susține în special că scrisoarea sa din data de 11 iunie 2002 i-a fost predată deschisă de către autoritățile penitenciarului, fapt necontestat de Guvern. Prin urmare, reclamantul poate să pretindă în mod rezonabil că a suferit o ingerință în drepturile sale garantate de art. 8 din Convenție.

Curtea constată că plângerea penală formulată în temeiul

Curtea observă că, la data evenimentelor, procurorii militari erau, ca și comandantul instituției penitenciare, ofițeri activi, făcând astfel parte din structura militară, întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (vezi paragrafele 44 și 45 de mai sus). Or, această legătură instituțională se traduce, în speță, printr-o lipsă de independență și de imparțialitate a procurorului militar în desfășurarea anchetei (vezi,

Prin urmare, Curtea apreciază că această anchetă nu poate fi considerată eficientă.

Desigur, conform art. 278

În orice caz, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență internă care să pedepsească deschiderea de către personalul din penitenciar a scrisorilor destinate deținuților.

În aceste circumstanțe, Curtea apreciază că ar fi excesiv să i se ceară reclamantului să epuizeze această cale de atac.

O ingerință în dreptul reclamantului la respectarea corespondenței sale încalcă Convenția în cazul în care nu respectă cerințele paragrafului 2 al art. 8. Așadar, trebuie analizat dacă ingerința în discuție era „prevăzută de lege“, dacă urmărea un scop legitim în sensul paragrafului respectiv și dacă era „necesară într-o societate democratică“ (

Curtea reamintește că în hotărârile

Curtea apreciază că speța de față se aseamănă cu cauzele Petra și Cotleț menționate mai sus și constată că ingerința în speță nu era prevăzută de „lege“.

Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne și constată încălcarea art. 8 din Convenție.

Din perspectiva art. 5 §§ 1 c), 3 și 4, reclamantul se plânge de arestarea sa în urma unui flagrant delict și la plasarea sa în stare de arest preventiv.

Conform jurisprudenței bine stabilite a Curții [

Rezultă că aceste capete de cerere sunt tardive și trebuie respinse conform art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul susține că ar fi suferit rele tratamente în timpul arestului său preventiv din Cluj și București, precum și în timpul transferului său, din datele de 20 și 21 august 2001, între aceste două orașe. Curtea reamintește că detenția preventivă a reclamantului în arestul din Cluj a luat sfârșit la data de 26 februarie 2001, iar cea din arestul din București, în luna aprilie 2001, adică cu mai mult de 6 luni înainte de introducerea cererii în fața sa. Transferul în cauză a fost, de asemenea, efectuat cu mai mult de 6 luni înainte de data introducerii acestei cereri. Rezultă că și aceste capete de cerere sunt tardive și trebuie respinse conform art.35 §§ 1 și 4 din Convenție.

De asemenea, reclamantul susține că ar fi fost adus în cătușe la ședințele de judecată, fapt nedovedit de către acesta dincolo de orice dubiu. Presupunând chiar că i-ar fi fost aplicat un astfel de tratament, Curtea observă că reclamantul nu a formulat nicio plângere în fața autorităților naționale. Pe de altă parte, acesta nu a furnizat niciun element de probă care să susțină acest capăt de cerere.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul consideră și că prezumția de nevinovăție a fost încălcată ca urmare a declarațiilor judecătorilor și procurorilor din timpul ședințelor de judecată, precum și ca urmare a trecerii reclamantului în rezervă din oficiu la data de 18 ianuarie 2001.

Curtea apreciază că niciunul dintre elementele dosarului nu indică o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție ca urmare a declarațiilor făcute în timpul procesului propriu-zis, ținând cont în special de faptul că aceste declarații nu au fost făcute într-un context independent de procedura penală, cum ar fi, de exemplu, o conferință de presă, care impunea o mai mare prudență din partea autorităților (vezi,

Curtea observă în continuare că trecerea în rezervă a reclamantului la data de 18 ianuarie 2001 a respectat reglementările în materie, care fac trimitere doar la cadrele militare împotriva cărora a fost începută urmărirea penală, fără a presupune dinainte vinovăția lor (vezi paragraful 47 de mai sus). Nici această lege, nici aplicarea sa în speță nu indică o încălcare a prezumției de nevinovăție a reclamantului.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

În fine, reclamantul susține că telefonul mobil al soției sale a fost ascultat ilegal de către autorități, în special după introducerea cererii de față, astfel încălcându-se prevederile art. 8 din Convenție.

Curtea observă că reclamantul nu a adus niciun element de probă în sprijinul afirmației sale. Presupunând chiar că s-ar putea pretinde victimă în speță, Curtea consideră că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat.

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamantul solicită suma de 100.324,15 euro (EUR) pentru prejudiciul material, din care 71.496,15 EUR reprezentând salariul neîncasat în timpul detenției sale, ținând cont de veniturile sale dinainte de data arestării sale, 10.000 EUR reprezentând lipsa de câștig, 15.000 EUR rezultând din împrumuturile contractate de reclamant pentru a-și întreține familia, iar 3.828 EUR reprezentând creanțele pe care nu le-a putut recupera din cauza încarcerării sale.

Guvernul consideră că prejudiciul material nu este dovedit și că, în orice caz, reclamantul nu poate pretinde plata salariului pe care l-ar fi putut câștiga în perioada cât a stat în detenție, având în vedere că nu a efectuat nicio contraprestație. Pe de o parte, acesta consideră că împrumuturile contractate de reclamant nu atrag răspunderea statului și, pe de altă parte, că reclamantul nu a fost în niciun caz împiedicat să își recupereze creanțele în timpul detenției sale.

Curtea reamintește că, în speță, a constatat încălcarea principiului prezumției de nevinovăție și a dreptului la secretul corespondenței reclamantului în timpul detenției sale. Din acest motiv, numai prejudiciul cauzat de faptele ce constituie aceste încălcări va putea fi acoperit prin intermediul prezentei hotărâri. În acest sens, Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material invocat și respinge aceste cereri. În schimb, ea consideră că este cazul să îi acorde reclamantului suma de 2.000 EUR cu titlu de prejudiciul moral.

Reclamantul solicită și suma de 2.956,46 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Prin intermediul avocatului său, domnul Mateuț, reclamantul trimite un raport detaliat al cheltuielilor sale, inclusiv chitanțele ce justifică plata, în anul 2001, a sumei de 2.894.000 lei românești vechi (ROL) către avocați, bilete de tren între Gherla și Cluj datând din anul 2001 și având o valoare totală de 2.411.600 ROL, precum și suma de 14.980.293 ROL pentru combustibilul utilizat, 2.869.540 ROL reprezentând diverse facturi și 4.766.100 ROL reprezentând valoarea coletelor și scrisorilor trimise reclamantului în închisoare de către familia sa.

Guvernul consideră că legătura de cauzalitate dintre pretinsele cheltuieli și încălcările invocate în fața Curții nu a fost dovedită și consideră, prin urmare, că cererile reclamantului nu sunt justificate și trebuie respinse de Curte.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit veridicitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speța de față, ținând cont de documentele aflate la dosar și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care i-o acordă reclamantului.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

unește cu fondul și respinge excepția preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 8;

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 6 §§ 1 și 2 (cu privire la conferința de presă din data de 19 decembrie 2000) și pe art. 6 § 3 și art. 8 (cu privire la respectarea secretului corespondenței în închisoare) și inadmisibilă în rest;

hotărăște că nu a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 2 din Convenție;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.