ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3787/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București la 10.02.2015, reclamanții A., B., și C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, formulând acțiune în revendicare prin comparare de titluri a terenului în suprafață de 2.000 mp, situat în București, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 9643/21.05.2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București, invocată de pârât și a declinat în favoarea Tribunalului București, secția civilă, competența de soluționare a cererii.

Prin Sentința civilă nr. 1031/10.09.2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția de inadmisibilitate și a respins ca inadmisibilă acțiunea.

Această sentință a fost anulată prin Decizia nr. 192/30.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 517/13.04.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și C.

Prin Decizia nr. 930/A din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat, apelul reclamanților.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, recurenții au susținut că în prezent nu mai trebuie făcută dovada nulității absolute a măsurii de trecere a imobilului revendicat în proprietatea statului, deoarece prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 247/2005), legiuitorul a instituit o prezumție legală absolută irefragabilă în sensul că toate imobilele preluate de stat în perioada 1945 - 1989 au fost preluate abuziv, statul neavând un titlu valabil.

S-a învederat, astfel, că numai reclamanții au un drept în legătură cu bunul dedus judecății, numai reclamanții au calitatea de verus dominus, în virtutea căreia beneficiază de protecția și garanțiile conferite de art. 480 C. civ., art. 44 alin. (1) - (3) din Constituție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

S-a susținut, totodată, că față de jurisprudența constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se aplică prioritar față de legea națională în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Recurenții au arătat că dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că acțiunea în revendicare este independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, statul recunoscând explicit și retroactiv dreptul de proprietate al tuturor proprietarilor deposedați fără titlu, drept care a rămas nealterat până în prezent în tot acest timp fostul proprietar pierzând doar posesia.

S-a mai susținut că nu are relevanță în cadrul acțiunii în revendicare împrejurarea că reclamanții aveau la dispoziție calea Legii nr. 10/2001, întrucât finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă instituirea unei forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale imobilelor preluate abuziv de stat, ci repararea daunelor produse de acesta foștilor proprietari. Acest caracter reparator rezultă din întreg cuprinsul legii, care prevede acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent.

S-a menționat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ., ci de la prevederile art. 998 - 999 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite. În contextul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică pentru a obține restituirea în natură a bunului.

Recurenții au arătat că însăși instanța de apel, prin considerentele Deciziei nr. 192/30.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, a statuat irevocabil că reclamanții au calitate procesual activă, deci sunt titularii dreptului dedus judecății și că acest drept nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor.

S-a precitat că din raportul de expertiză a rezultat, ca urmare a identificării suprafeței totale de 700 mp situate în str. x că aceasta se suprapune parțial peste zona de Blocuri de Locuințe de la nr. 12 - 14, de la nr. 26, 28, 30, 32 din str. x și peste spațiile aferente de trotuare, parcuri, părți carosabile, spații verzi și canalizări, existând și teren liber de construcții care poate fi restituit în natură, contrar considerentelor deciziei atacate.

Reclamanții au arătat că au făcut dovada demersurilor administrative prin care au solicitat restituirea în natură, iar în ceea ce privește criteriile de preferabilitate titlul lor este preferabil, fiind mai vechi și având în vedere că au făcut dovada faptului că autorul lor a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, spre deosebire de stat, care a preluat bunul abuziv.

Prin încheierea din camera de consiliu din 2.10.2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul reclamanților, având în vedere dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Examinând criticile invocate de reclamanți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Critica reclamanților vizând puterea obligatorie derivând din considerentele Deciziei nr. 192/30.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care ar fi statuat că reclamanții au calitate procesuală activă, deci ar fi titularii dreptului dedus judecății întrucât bunul litigios nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, nu poate fi primită.

În realitate, prin considerentele deciziei de apel pronunțate în primul ciclu procesual, prin care s-a dispus rejudecarea, anulându-se hotărârea primei instanțe, s-a reținut că reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe chitanța sub semnătură privată întocmită la 18.08.1976, testamentul autentificat sub nr. x/19.08.1977 și actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.03.1920.

Contrar susținerilor recurenților, nu s-a statuat că aceștia ar fi titularii dreptului dedus judecății, ci s-a considerat că stabilirea măsurii în care aceste acte conferă reclamanților un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, care să beneficieze de protecție, în temeiul C. civ. sau art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă o chestiune care privește fondul acțiunii în revendicare. Ca atare, nu se poate reține că prin decizia menționată s-ar fi statuat cu putere de lucru judecat asupra fondului acțiunii în revendicare, această dezlegare constituind obiectul rejudecării prin hotărârea atacată cu apel în cel de-al doilea ciclu procesual.

Nici critica recurenților prin care au invocat existența în patrimoniul reclamanților a unui bun actual, nu va fi primită.

Cererea dedusă judecății de reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având ca obiect revendicarea suprafeței de 2000 mp teren situat în București.

Având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, ce se aplică prioritar în raport cu dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 - 481 C. civ., invocate de reclamanți prin acțiune.

Întrucât acțiunea reclamanților a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în virtutea necesității garantării principiului liberului acces la justiție, însă trebuie analizată în fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu respectarea principiilor ce rezultă din Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Astfel, se va reține că Legea nr. 10/2001 reglementează toate măsurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada de referință, 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, împrejurare necontestată de recurenți.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001 vizează inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 - 481 C. civ.

Instanța de apel a constatat corect că dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, nu pot fi ignorate în evaluarea legalității și temeiniciei unei acțiuni în revendicare a unui imobil preluat de Statul Român, după anul 1945, formulate după intrarea sa în vigoare chiar dacă acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ.

Decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a tranșat raportul între legea specială și dreptul comun, în sensul că a statuat că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

În același timp, prin Decizia în interesul legii s-a statuat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o asemenea acțiune se prevalează de un bun în sensul Convenției și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Instanța de apel a reținut corect că reclamanții nu se găsesc în niciuna dintre situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, întrucât nu au un "bun" în sensul Convenției, iar "accesul la justiție le-a fost asigurat prin contestație reglementată de legea specială în condițiile în care ar fi formulat notificarea sau calea de atac împotriva modului de soluționare a acesteia pentru întreaga suprafață de 2000 mp, situată în București.

În speță, reclamantul B. a uzat de procedura Legii nr. 10/2001 în vederea obținerii de măsuri reparatorii, însă nu a înțeles să formuleze contestație împotriva modalității de soluționare a notificării, pe parcursul judecății dosarului nr. x/2009, în procedura administrativă finalizată prin emiterea dispoziției nr. 16693/29.10.2012 a Primăriei Municipiului București. Reclamantul C. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar reclamantei A. i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită prin Sentința civilă nr. 752/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 137R/23.01.2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În acest context, observând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Atanasiu și alții c. României (Hotărârea din 12.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010), instanța de apel a constatat corect că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a reținut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, ceea ce în speță nu s-a dovedit, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Prin urmare, reclamanților nu le putea fi recunoscută decât cel mult o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, recunoaștere ce s-ar fi produs direct în procedura legii speciale, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea măsurilor reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Urmare a pronunțării hotărârii-pilot în cauza Atanasiu, circumstanțele de fapt de natura celor regăsite în speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce se poate valorifica în procedura Legii nr. 10/2001.

În consecință, s-a apreciat corect de către instanța de apel că proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, prin urmare reținându-se că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea bunului litigios. Pentru același argument s-a considerat ca fiind inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâtului, precum și compararea titlurilor în baza criteriilor invocate de recurenți.

Critica vizând îndeplinirea condițiilor de restituire în natură, rezultată din suprapunerea doar parțială a terenului revendicat cu terenul ocupat în prezent de blocuri de locuințe și spațiile aferente bunei utilizări a acestora, astfel cum ar fi dispus dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, nu se impune a mai fi analizată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile de drept material, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 930A din 26 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV