ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 570/2017

Deliberând asupra conflictului negativ de competență din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 04.07.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 3322,95 RON, compusă din 3.015,26 RON consum energie electrică și/sau taxe deconectare/reconectare și 307,39 RON penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat dispozițiile art. 1349, art. 1357-1371 C. civ., art. 120 alin. (7) Codul de procedură fiscală, art. 155 alin. (28) Codul fiscal, H.G. nr. 1007/2004.

Pârâta nu a formulat întâmpinare, însă la data de 22.11.2016 a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea acțiunii întrucât nu a avut niciodată contract de furnizare cu reclamanta, iar aceasta nu a emis facturi de consum pe numele său. A mai arătat că în luna iunie 2012 a trimis prin email o solicitare către reclamantă pentru eșalonarea unui debit existent la acea dată, iar înscrisurile depuse de reclamantă sunt falsuri menite să inducă în eroare. Prin sentința civilă nr. 14048 din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu și s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Pucioasa.

Instanța a reținut că dispozițiile art. 121 C. proc. civ. instituie un caz de competență teritorială exclusivă, prevăzând că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Domeniul de aplicare a regulii prevăzute de art. 121 C. proc. civ. este delimitat prin raportare la calitatea părților de profesionist, respectiv de consumator, calități pe care, prin raportare la dispozițiile art. 3 C. civ. și art. 8 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., respectiv art. 2 din Legea nr. 193/2000, părțile din prezenta cauză le întrunesc. În ceea ce privește consumatorul, C. proc.

civ. reglementează competența teritorială a instanțelor după cum acesta are calitatea de pârât sau de reclamant în acțiunile deduse judecății. Astfel, în situația în care consumatorul are calitatea de pârât, C. proc. civ., prin art. 121 - Cererile împotriva unui consumator, stabilește competența exclusivă a instanței de la domiciliul consumatorului. O convenție privind atribuirea de competență prin care se derogă de la această regulă este admisibilă numai după nașterea dreptului la acțiune, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. (aplicabile în ipoteza art. 121) potrivit cărora "în litigiile din materia dreptului consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire.

Orice convenție contrară este considerată nescrisă." Cum din datele comunicate de Direcția de Evidență a Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date rezultă că domiciliul pârâtului consumator este în comuna Vîrfuri, sat Șuvița, județul Dâmbovița, iar în cauză nu s-a făcut dovada unei convenții atributive de competență, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, apreciind că revine Judecătoriei Pucioasa competența de soluționare a cauzei, ca instanță în a cărei rază teritorială domiciliază pârâta. Prin încheierea din 10 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Pucioasa s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București și s-a dispus înaintarea cauzei pentru soluționarea conflictului de competență la instanța supremă.

În esență, instanța a reținut că sesizarea făcută prin declinarea de competență de către Judecătoria Sectorului 2 București, încalcă normele care vizează competența teritorială relativă și excepția de necompetență de ordine privată, nefiind incidente dispozițiile art. 121 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele: În speță, se pune în discuție excepția necompetenței teritoriale de ordine privată, care se supune dispozițiilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc.

civ., în vigoare la momentul sesizării instanței de judecată, potrivit cu care, "Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe". Întrucât aceste norme sunt de competență teritorială relativă, nesocotirea lor putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi de înfățișare, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul. Așadar, potrivit acestui text, instanța judecătorească nu este îndreptățită să își decline din oficiu competența, ci numai dacă o atare excepție a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În speță, așa cum corect și legal a reținut și Judecătoria Pucioasa, excepția de necompetență teritorială - care, în cauză, este o necompetență de ordine privată - a fost invocată din oficiu, chiar de către Judecătoria Sectorului 2 București, și fără a fi invocată de pârâta B. printr-o eventuală întâmpinare, deci, a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ. Față de acestea, excepția de necompetență teritorială, fiind una de ordine privată, și cum o atare excepție nu a fost invocată doar de către pârâtă prin întâmpinare, ci chiar de instanță, din oficiu, Judecătoria Sectorului 2 București nu era în termen să analizeze, din oficiu, competența teritorială și să se considere necompetentă, fiind depășit momentul procedural stabilit de legiuitor pentru o asemenea analiză.

Mai mult, din moment ce alegerea instanței a fost făcută prin introducerea cererii de chemare în judecată, și cum, instanța inițial sesizată nu a respectat textul legal pentru a putea invoca excepția necompetenței teritoriale, se stabilește, în mod definitiv, competența acelei instanțe, astfel încât, nu se mai poate declara necompetentă. Se observă, totodată, că, obiectul litigiului îl formează obligarea pârâtei B. la plata unei datorii către A. S.A. în temeiul răspunderii civile delictuale, între părți neexistând un contract de distribuție a energiei electrice, astfel că, în atare situație, nu se poate vorbi despre protecția drepturilor consumatorilor, spre a deveni aplicabile dispozițiile art. 121 C. proc.

civ., de asemenea, greșit reținute de către Judecătoria Sectorului 2 București. În raport de aceste considerente, de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că acțiunea dedusă judecății este o acțiune personală, guvernată de norme cu caracter de ordine privată ce reglementează materia competenței teritoriale alternative, în baza cărora reclamantul are opțiunea alegerii între mai multe instanțe deopotrivă competente, dreptul de a contesta alegerea revenind exclusiv pârâtului în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 2 București s-a raportat și la noțiunea de "consumator" pentru a vorbi de o competență exclusivă, ceea ce este greșit, pentru că litigiul nu este unul specific celui cu consumatori, ci unul prin care reclamanta urmărește repararea unui prejudiciu ca urmare a conduitei pretins delictuoase a pârâtei (art. 1349 din Noul C. civ.), noțiunea de consumator însemnând orice persoană fizică care, prin încheierea contractelor de consum, achiziționează și utilizează sau consumă de la comercianți produse obținute pe baza unui contract sau care beneficiază de serviciile acestora, ceea ce nu este cazul în speță, părțile neaflându-se nemijlocit în raporturi contractuale. Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus - arătate, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 2 București și, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc.

civ., cu referire la art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe. Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2017.