ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 100/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 100/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia
nr. 100/2018
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 26 februarie 2016,
reclamanta Asociația de Proprietari A. a solicitat să se constate
că pârâtul B. nu mai are calitatea de Președinte al Asociației
începând cu data de 5 aprilie 2013, obligarea pârâtului la plata sumei de
15.849 lei, reprezentând salariu nedatorat și încasat pentru perioada mai
2013 - februarie 2014.
Prin sentința
civilă nr. 907 din 03 februarie 2017, pronunțată de
Judecătoria Oradea, secția civilă, s-a admis cererea de chemare
în judecată formulată de reclamanta Asociația de Proprietari A.,
în contradictoriu cu pârâtul B. A fost obligat pârâtul să-i restituie
reclamantei salariul net încasat în perioada noiembrie 2013 - februarie 2014,
în cuantum de 4.254 lei, actualizat cu indicele de inflație la data
plății efective. A fost obligat pârâtul să-i plătească
reclamantei dobânda legală remuneratorie aferentă sumei 1.286 lei
încasată cu titlu de salariu pentru luna noiembrie 2013, ce se va calcula
de la data de 02.12.2013 până la data restituirii efective, precum și
dobânda legală remuneratorie aferentă sumelor încasate cu titlu de
salariu pentru lunile decembrie 2013, ianuarie și februarie 2014, ce se va
calcula de la data plății sumelor necuvenite până la data
restituirii efective. S-a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată.
Prin decizia
civilă nr. 922/A din 27 septembrie 2017, pronunțată de
Tribunalul Bihor, secția I civilă, a fost admis apelul formulat de
pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 907 din 03.02.2017, pronunțată
de Judecătoria Oradea pe care a modificat-o în tot, în sensul că a
respins cererea formulată de către reclamanta Asociația de
Proprietari nr. A. în contradictoriu cu intimatul B. și a obligat intimata
Asociația de Proprietari nr. A. la cheltuieli de judecată în cuantum
de 449 lei în favoarea apelantului B.
Împotriva
acestei decizii, reclamanta Asociația de Proprietari nr. A. a formulat
recurs.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția I civilă, urmare a adreselor de înaintare emise la data de 14
noiembrie 2017 de Tribunalul Bihor și de Curtea de Apel Oradea și
trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,
completului nr. 5.
Prin rezoluția
completului din data de 23 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la
18 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a
Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii
de recurs.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției
necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față,
în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C.
proc. civ.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de
necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor
argumente:
Decizia
supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în
calea de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu
valoare mai mică de 200.000 lei.
Potrivit
primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum
și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare
a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu
sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...),
precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la
1.000.000 lei inclusiv.”
Prin decizia
nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,
Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și
în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, este neconstituțională.
În ceea ce
privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,
distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit
dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte
de Casație și Justiție soluționează recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000
lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de
către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].
Obiectul
controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția
legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv
pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în
contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele
decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea
nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu
asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la
această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului
la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din
considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul
nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului
la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat
de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin.
(1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în
măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate
litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea
Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este
asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste
litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o
anumită instanță.
În absența
unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții
Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un
proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța
supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea
Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber
la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei
nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.
Of. nr. 635/03.08.2017).
Chiar atunci
când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din
Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională
a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la
calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță
de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul
recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți
de Casație și Justiție”, ceea ce înseamnă că s-a
acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența
de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această
competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție,
ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017,
publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest
context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor
C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze
recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță
de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.
civ.], în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare
a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în
cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de
200.000 lei.
Astfel, în
ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor
C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație
și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva
hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,
în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.
cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în
competența sa”.
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează
recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților
de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres
competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare,
art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație
și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și
numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor
împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit
art. 122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite
numai prin modificarea normelor prezentului cod”.
Nici dispozițiile
art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o altă interpretare, a
unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține
instanței supreme.
Astfel,
potrivit textului menționat, „recursul urmărește să
supună Înaltei Curți de Casație și Justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Rezultă
că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare
natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul
căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce
privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța
supremă, el se determină și circumscrie conform normei de
competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare,
potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă
instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar
să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere
expresă a legii în privința altor hotărâri.
În speță
însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba
despre o decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința
căreia nu există o dispoziție legală expresă
atributivă de competență în favoarea instanței supreme.
În acest
context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea
de Apel Oradea, căreia îi aparține competența, ca instanță
ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta Asociația
de Proprietari A. împotriva deciziei nr. 922/A din data de 27 septembrie 2017
pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în
favoarea Curții de Apel Oradea.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.