ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 121/A/2017

Asupra apelurilor de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 7 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2011* (nr. x/2016), î

n temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate de apelanții intimați inculpați A., B. și C., prin apărător ales, reținându-se că acestea nu au o legătură reală cu fondul cauzei, constituind, în fapt, apărări pe fond.

În argumentare, instanța a notat, punctual, următoarele:

Legiuitorul a stabilit, în mod expres, prin art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., cazurile de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanța a cărei hotărâre a fost desființată, care nu se limitează numai la motivele de nulitate absolută, astfel cum susține apărarea, ci se referă inclusiv la procedura de citare a unei părți.

În consecință, instanța a apreciat că prin această excepție de neconstituționalitate apelanții intimați inculpați urmăresc extinderea motivelor de trimitere a cauzei, spre rejudecare, și pentru situația unei motivări insuficiente a hotărârii apelate, astfel cum au invocat prin motivele de apel. Or, simpla existență a cauzei în faza apelului și invocarea neconstituționalității textului de lege care reglementează una dintre soluțiile ce pot fi pronunțate în această cale ordinară de atac nu dovedește existența legăturii acesteia cu soluționarea cauzei.

Cât privește neconstituționalitatea art. 103 alin. (3) C. proc. pen., Curtea a reținut că norma procesual penală invocată, care se referă la aprecierea probelor, instituie garanții procedurale în ceea ce privește modul de evaluare a materialului probator de către instanța de judecată, astfel că susținerile contrare ale apărării, prin care se denaturează, în mod vădit, sensul textului de lege, nu pot fi analizate de instanță în mod coerent și rațional juridic.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 394 alin. (5) C. proc. pen., instanța a reținut că acest text de lege se referă, strict, la situația în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, caz în care judecarea cauzei se reia în complet de divergență. Or, în cuprinsul normei nu este reglementată reluarea administrării probatoriului, care, poate fi, în mod evident, dispusă, în completul de divergență, în măsura în care privește motivul de divergență.

În fine, cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 367 C. pen., instanța a reținut că, prin Deciziile nr. 393 din 28 mai 2015 și nr. 17 din 19 ianuarie 2016, Curtea Constituțională a exercitat deja controlul de constituționalitate asupra acestui text de lege, iar apelanții intimați inculpați nu au invocat niciun alt element de noutate care justifice sesizarea, din nou, a instanței de contencios constituțional.

Împotriva acestei soluții au declarat apel, în termen legal, inculpații

B. și A.,

cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 29 martie 2017.

Concluziile apărătorului apelanților inculpați și ale reprezentantului Ministerului Public formulate la termenul de dezbateri din 7 aprilie 2017 au fost detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Examinând actele dosarului și hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 C. proc. pen., Înalta Curte constată nefondate ambele apeluri declarate, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpații

B. și A. în cadrul dezbaterilor, în complet de divergență,

asupra apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, de inculpații D., E., F., G., H., I., A., B., J., K., L. și M., precum și de partea responsabilă civilmente SC N. SRL împotriva sentinței penale nr. 2097 din 04 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2011*, vizează neconstituționalitatea, pe de o parte, a dispozițiilor art. 421 alin. (2) pct. b C. proc. pen., art. 103 alin. (2) C. proc. pen. și art. 394 alin. (5) C. proc. pen., iar pe de altă parte, a dispozițiilor art. 367 C. pen.

Din analiza coroborată a textelor de lege criticate și a tuturor motivelor invocate de către apelanți, Înalta Curte apreciază, similar primei instanțe, că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;

- existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, „legătura cu soluționarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a „aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispozițiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curții Constituționale are însă valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

În acest context, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale invocată de inculpații

B. și A.

nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual și stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal de față.

În acest sens, reține că,

în speță, inculpații

B. și A.

au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 alin. (2 lit. b) C. proc. pen., raportându-se formal la exigențele art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate critica vizând sfera cazurilor de nulitate relativă care pot determina o astfel de soluție în apel.

Practic, inculpații urmăresc clarificarea juridică a situațiilor învederate în cuprinsul motivelor de apel ca încălcări substanțiale ale drepturilor lor procesuale (respingerea tuturor solicitărilor probatorii formulate de apărare în fond, insuficienta motivare a hotărârii pronunțată în prima instanță, etc.) din perspectiva cazurilor de nulitate relativă prevăzută de art. 282 C. proc. pen., precum și a efectelor acestora în planul soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de apel. Or, aceste două aspecte pun în discuție nu elemente de constituționalitate a normei de procedură invocată, ci de interpretare și aplicare a legii de către judecătorul competent, reprezentând, în mod esențial, critici aduse hotărârii instanței de fond, ce urmează a fi supuse cenzurii în apelurile ce constituie obiectul cauzei pendinte.

Contradictorialitatea evidentă dintre argumentația invocată de apărare în susținerea excepției de neconstituționalitate a art. 103 alin. (3) C. proc. pen. - fundamentarea unei soluții de condamnare exclusiv pe convorbiri telefonice încalcă principiile dreptului la un proces echitabil, egalității în fața legii și proporționalității - și conținutul concret al normei, care statuează că o hotărâre de condamnare nu se poate determina, într-o măsură determinantă, pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați, nu oferă repere de evaluare a

legăturii dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauză, punând în discuție problema interesului procesual al inculpaților în invocarea acesteia, chiar și în contextul în care, potrivit actului de inculpare, convorbirile telefonice interceptate reprezintă o parte însemnată a probatoriului administrat în cauză.

Aceeași abordare în motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen. justifică o concluzie similară și în ceea ce privește această solicitare, Înalta Curte constatând, în acest sens, că argumentele invocate în susținerea ei, vizând reluarea dezbaterilor, fără ca judecătorul din completul de divergență să fi participat nemijlocit la administrarea probatoriilor, privesc, în fapt, textul art. 395 alin. (1) C. proc. pen.

Deopotrivă,

raportându-se și la particularitățile acuzațiilor aduse inculpaților

B. și A.,

în acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că nici textul art. 367 C. pen. nu are, în mod real, legătură cu soluționarea cauzei față de apelanți.

Inculpații

B. și A. au fost trimiși în judecată,

prin Rechizitoriul nr. x/D/P/2006 din 06 iulie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală

,

pentru săvârșirea infracțiunilor de crimă organizată, prev. de art. 7 alin. (1), (2) din Legea nr. 39/2003 și spălare de bani, prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen. 1969, fapte pentru care au fost condamnați în primă instanță.

Deși infracțiunea prev. de art. 367 C. pen. constituie corespondentul, în legea penală nouă, a infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1), (2) din Legea nr. 39/2003 pentru care au fost condamnați inculpații în primă instanță, în condițiile în care nici în apelul parchetului și nici în cele ale inculpaților

B. și A.

nu s-au formulat critici cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, nu se poate decela legătura dintre această normă de incriminare și soluția pe fondul cauzei.

Înalta Curte subliniază că scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicției constituționale orice dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal, ci de a împiedica o judecată și pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Or, în condițiile în care remediul procesual al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de

inculpații

B. și A.

în concordanță cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală,

Înalta Curte apreciază

că cererea de sesizare a Curții Constituționale era inadmisibilă, soluția dispusă prin încheierea apelată fiind, în aceste limite, legală.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție va r

espinge,

ca nefondate, apelurile declarate de inculpații B. și A. împotriva încheierii din 7 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2011* (nr. x/2016).

În baza art. 275 alin. (2 C. proc. pen., va obliga

apelanții inculpați la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., o

norariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații B. și A. împotriva încheierii din 7 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2011* (nr. x/2016).

Obligă apelanții inculpați la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanți, în cuantum de câte 130 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 aprilie 2017.