ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 548/2018

Decizia nr. 548/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3712 din 25

aprilie 2016 pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr.

x/280/2014 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

invocate de chematul în garanție, s-a respins acțiunea formulată

de reclamantul A., ca neîntemeiată și s-a respins cererea de chemare

în garanție a Secției de Poliție Rurală 2 Albota prin B.,

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Prin

Decizia nr. 2517

din 18 septembrie 2017 Tribunalul Argeș, secția civilă, a

respins, ca nefondat, apelul reclamantului

A.

împotriva sentinței mai sus arătate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs

reclamantul

A.,

înregistrat

la Tribunalul Argeș la data de 23 noiembrie 2017.

Prin adresa din

2014 din 10 ianuarie 2018, Tribunalul Argeș, secția civilă, a

înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare,

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 12 ianuarie 2018.

Prin

rezoluția din 15 ianuarie 2018, s-a fixat termen la 21 februarie 2018, în

vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de

necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor

argumente:

Decizia supusă

recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un

litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în

vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016

inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile

(...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin

Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie

2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este

neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a

Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp

a acesteia, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art.

94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin.

(2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei menționate nu rezultă, însă, că

accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul

dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs

soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi

încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează

recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În

viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția

este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în

aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin

accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în sens contrar, nu se

poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra

încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența

accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în

jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod

constant că accesul liber la justiție nu are semnificația

accesului la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie

recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr.

292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea

dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul

Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din

decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași

perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului

și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De

altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se va constata că, în

interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de

apel este instanța competentă să soluționeze recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.),

în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a

recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în

cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de

200.000 lei.

Astfel,

în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor Codului de procedură civilă, în conformitate cu art.

97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1.

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum

și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței

supreme.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea

nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei

reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art.

122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin.

(2) din Constituția României „Competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege”.

Nici

dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o

altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia

recursului, care ar aparține instanței supreme.

Astfel,

potrivit textului menționat, „recursul urmărește să

supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate

cu regulile de drept aplicabile”.

Rezultă

că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare

natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul

căreia se realizează controlul de legalitate.

În

ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate

de instanța supremă, el se determină și circumscrie conform

normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Ca

atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi

competentă instanța supremă în soluționarea recursului,

este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o

prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri.

În

speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste

ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel,

în privința căreia nu există o dispoziție legală

expresă atributivă de competență în favoarea instanței

supreme.

În

acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată

către Curtea de Apel Pitești, căreia îi aparține

competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a

pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A.

împotriva Deciziei nr. 2517 din 18 septembrie 2017 a Tribunalului Argeș, secția

civilă, în favoarea Curții de Apel Pitești.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 21 februarie 2018.