ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 380/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Cărbunești la data de 18 februarie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor (RNP "B."), prin Direcția Silvică Gorj, a solicitat obligarea pârâtei să îl despăgubească cu suma de 42.177,19 lei, actualizată în funcție de rata inflației, de la data introducerii acțiunii, până la plata efectivă a întregii sume, către reclamant, ce reprezintă lipsa de folosință (chiria), pentru perioada 2006 - 2012, pentru terenul ocupat sau aferent sondei "X", cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria Târgu Cărbunești, prin Sentința civilă nr. 2618 din data de 30 octombrie 2016 pronunțată de în Dosarul nr. x/2016, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă.

A respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor (RNP "B.") - Direcția Silvică Gorj, având ca obiect pretenții.

A respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 474 din data de 15 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul Gorj a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 2618 din data de 30 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Târgu Cărbunești, în Dosarul nr. x/2016, a anulat sentința civilă atacată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Judecătoria Târgu Cărbunești, prin Sentința civilă nr. 1419 din data de 14 iunie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016*, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor (RNP "B.") - Direcția Silvică Gorj, având ca obiect pretenții.

A obligat pârâta Direcția Silvică Gorj să plătească reclamantului suma de 42.177,19 lei despăgubiri civile, actualizată la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului cu suprafața de 1675 mp, pentru perioada 2006 - 2012 și suma de 5.406,31 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către pârâta Regia Națională a Pădurilor - B. - Direcția Silvică Gorj a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1967 din data de 4 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2016*.

Prin aceeași decizie a fost obligată apelanta-pârâtă la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Națională a Pădurilor - B. - Direcția Silvică Gorj, care a fost înregistrat la Tribunalul Gorj la data de 10 ianuarie 2018.

Tribunalul Gorj, prin intermediul Curții de Apel Craiova, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 ianuarie 2018 și trimis spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.

Prin rezoluția din data de 22 ianuarie 2018, s-a fixat termen la data de 13 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Gorj într-un litigiu având ca obiect pretenții.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. I - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îi urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - B. - Direcția Silvică Gorj împotriva Deciziei civile nr. 1967 din data de 4 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat de GGC - CL