ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1668/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului șasiu Auto x, 4 cilindri, motor nr. x, cu nr. x Tg - Jiu, proprietatea lui B., pentru cei 6 ani de exploatare cât a fost folosită pe perioada celui de-al doilea război mondial de către forțele armate române, pe frontul de răsărit, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13.11.2015, reclamanta a depus la dosar precizare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce va pronunța, să fie obligați pârâții să achite suma de 25.000 RON, reprezentând contravaloarea (ce nu a fost avută în vedere de Judecătoria Tg - Jiu prin sentința civilă nr. 6515/26.10.2009, pronunțată în Dosarul civil nr. x/318/2015) autoturismul șasiu Auto x, 4 cilindri, motor nr. x, cu nr. x Tg -Jiu, proprietatea lui B. pentru cei 6 ani de exploatare cât a fost folosită pe perioada celui de-al doilea război mondial de către forțele armate române, pe frontul de răsărit,

Prin sentința civilă nr. 2922 din 12.04.2017, Judecătoria Târgu - Jiu a admis acțiunea așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul la plata sumei de 70.000 RON către reclamantă și la plata sumei de 4.505 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin decizia nr. 77/2018 din 18.01.2018, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj împotriva sentinței civile nr. 2922 din 12.04.2017, pronunțată de Judecătoria Târgu- Jiu.

A schimbat sentința, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., înaintat spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin adresa din data de 14.03.2018 a Tribunalului Gorj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 30 martie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din data de 12 aprilie 2018. s-a fixat termen de judecată ia 9 mai 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de fața, în raport de dispozițiile art. 97 pct. l coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. l C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți in soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenței de atnbuțiune a tribunalelor pent.ru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a opiat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reforrnularea art. 97 pct. l din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului Ia edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legaie, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a iegii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție " potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție " competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege " ) și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ( " reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod " ).

în aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 77/2018 din 18.01.2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2018.