ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1321/2017

Deliberând, în condițiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 29 mai 2017, revizuentul A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2016**, pe care o consideră tn contradicție cu decizia civilă nr. 1310 din 13 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008*.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire, s-a arătat că, în anul 2008, în Dosarul nr. x/3/2008*, Administrația Sectorului 3 a Finanțelor Publice, prin mandatar administrator judiciar, a solicitat, în temeiul art. 138 din Legea insolvenței nr. 85/2006, obligarea revizuentului Ia repararea presupusului prejudiciu cauzat de revizuent în perioada mai 2007 - noiembrie 2009, în calitate de reprezentant al societății B. SRL, constând în faptul că nu a ținut și nu a virat, cu intenție, în termen de 30 de zile de la scadență, suma totală de 239.

129 RON, reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă.

Cererea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice a fost respinsă prin decizia, definitivă și irevocabilă, nr. 1310 din data de 13 iunie 2013, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008*.

Instanța nu a putut reține existența unei vinovății a revizuentului în ceea ce privește fapta ilicită ce i s-a imputat, constând în aceea că în perioada mai 2007 - noiembrie 2009, în calitate de reprezentant al societății B. SRL, nu a virat către bugetul de stat suma de 239.129 RON.

Revizuentul, în calitate de administrator al debitoarei, nu a dispus virarea obligațiilor fiscale în sumă de 239.129 RON, întrucât societatea debitoare nu dispunea de fondurile bănești necesare plății datoriilor scadente, fapt constatat de instanță în momentul dispunerii deschiderii procedurii de insolvență (insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile - art. 3 alin. (1) din Legea nr. 85/2006).

În anul 2016, în Dosarul nr. x/3/2016**, Administrația Sectorului 3 a Finanțelor Publice formulează o nouă cerere împotriva revizuentului, solicitând aceeași sumă pentru aceeași perioadă.

Soluția instanței de fond, respectiv sentința civilă nr. 1385 din 11 martie 2016 a fost de respingere a cererii Administrației Sectorului 3, care, în consecvență cu decizia definitivă a Curții de Apel București nr. 1310 din 13 iunie 2010 arată că nu este îndeplinită condiția referitoare la existența vinovăției pârâtului-reclamant.

Prima instanță, în anul 2010, a respins cererea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice de atragere a răspunderii civile delictuale a revizuentului, constatând lipsa vinovăției revizuentului, în timp ce altă instanță, respectiv instanța de apel din prezentul dosar a admis acțiunea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice de atragere a răspunderii civile delictuale a acestuia.

Este inadmisibil ca o instanță să constate că revizuentul nu este vinovat, iar alta să constate contrariul.

În cauză, ipoteza legală din art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se regăsește pe deplin deoarece există hotărâri potrivnice, respectiv decizia nr. 1310 din data de 13 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008* și decizia civilă, definitivă, nr. 374 din data de 25 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2016**.

Decizia nr. 1310 din data de 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008* a tranșat cu mult înainte aceeași situație de fapt ca cea din hotărârea revizuită, ca de altfel și sentința de la prima instanță, nr. 1385 din data de 03 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2016**, sentință favorabilă revizuentului.

Astfel ambele instanțe au avut în vedere în existența vinovăției ca element de răspundere civilă delictuală chiar dacă sintagma, tragerii răspunderii în calitate de administrator ar putea avea din punct de vedere semantic o altă valoare decât aceea de lipsă a vinovăției (a răspunderii).

În realitate, din punct de vedere juridic, stabilirea împrejurării că nu se poate atrage răspunderea administratorului (organului de conducere al debitoarei) este echivalentă cu lipsa răspunderii civile delictuale, așa cum s-a stabilit de altfel în sentința civilă nr. 1385 din 03 noiembrie 2016 a primei instanțe, devenită definitivă.

Deoarece, în realitate, nu au intervenit elemente noi, societatea fiind radiată în anul 2010, prin sentința nr. 6124 din 07 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vll-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2008 care a probat totodată închiderea procedurii împotriva debitoarei (tabelul credal definitiv cuprindea la pct. 3 aprobarea înscrierii A.N.A.F. Sector 3 cu toată suma solicitată, inclusiv taxele din reținere la sursă solicitate în prezentul dosar) și trimiterea revizuentului în judecată, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Susceptibilă de a conduce Ia o apreciere contrară asupra răspunderii revizuentului, un element care întărește acest lucru este sentința civilă nr. 1385 din 11 martie 2016 a primei instanțe, în consecvență cu decizia civilă nr. 1310 din 13 iunie 2010 a Curții de Apel București, definitivă, arată că nu este îndeplinită condiția referitoare la existența vinovăției revizuentului.

În acest context, soluția pronunțată în apel nu poate avea un caracter arbitrar subiectiv nesusținut de probe, tinzând practic la lipsirea de efecte juridice atât a hotărârii definitive și irevocabile nr. 1310/2013, cât și a soluției pronunțate la fond respectiv sentința civilă nr. 1385/2016.

Este dezirabil ca să existe o predictibilitate a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, astfel încât pe baza acelorași elemente de fapt să nu se pronunțe hotărât potrivnice, așa cum impun și recomandările ce rezulta din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecință, revizuentul apreciază întrunite cerințele din art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicită, în temeiul art. 513 alin. (4) din același Cod, admiterea cererii de revizuire și anularea deciziei civile nr. 374 din data de 25 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2016**.

Intimatul Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Administrația Sectorului 3 a Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire, excepția tardivității fiind respinsă în ședința publică de la termenul anterior, pentru motivele redate în cuprinsul încheierii.

Analizând cererea de revizuire, prin prisma prevederilor legale mai sus arătate și a temeiului de drept reținut, art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea nu îndeplinește cerințele de admisibilitate, pentru considerentele ce succed:

Revizuentul a solicitat instanței anularea deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimații C., D. și Statul Român - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Administrația Sectorului 3 a Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care deschide părților calea acestei căi extraordinare de atac, de retractare, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

S-a susținut că decizia a cărei anulare se cere este în contradicție cu decizia nr. 1310 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, și sentința civilă nr. 1085/2013 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, pronunțate în cadrul Dosarului nr. x/3/2008*.

În aplicarea dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., pentru a fi incidentă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiții, care nu se verifică în cauza de față.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Raportat la aceste dispoziții legale se reține că pentru a se putea invoca motivul de revizuire referitor la hotărâri potrivnice trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe legale, și anume: să fie vorba despre hotărâri potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei față de reglementarea înscrisă în art. 509 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină, deci să fi existat tripla identitate de elemente: aceleași părți, același obiect și aceeași cauză; hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității lucrului judecat, ori dacă a fost invocată să nu se fi discutat excepția; să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Scopul pentru care a fost instituit acest motiv de revizuire a fost acela de a lipsi de efecte juridice hotărârea care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești anterioare.

Una dintre condițiile de admisibilitate este aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei. Dacă instanța sesizată cu cea de-a doua acțiune a respins excepția autorității de lucru judecat, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii date asupra celei de-a doua acțiuni.

În cauză, în Dosarul nr. x/3/2016**, finalizat prin decizia nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1385 din 03 noiembrie 2016 a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul A. (revizuentul din prezenta cauză) prin întâmpinare, reținând că sentința civilă nr. 1085 din 06 februarie 2013 pronunțată de Tribunaiul București, secția a VIl-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1130 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București nu se impune cu autoritate de lucru judecat, față de lipsa identității de părți, obiect și cauză (ultimele două paragrafe, pag. 8 din hotărârea primei instanțe), apreciind însă asupra efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al aceleiași sentințe.

Această statuare a instanței de fond nu a făcut obiect al criticilor din apel și nici revizuentul A. nu a declarat apel cu privire la această motivare, astfel că aceasta a căpătat autoritate de lucru judecat, susținerile din apel referindu-se, printre altele, doar la aspectul greșitei rețineri a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1085 din 06 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VlI-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1130 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București.

Spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat, care presupune o identitate de acțiuni (sub aspectui obiectului, părților și cauzei juridice), care împiedică repetarea judecății și care determină o soluție ce nu antamează fondul cauzei, prezumția de lucru judecat este aplicabilă în situația în care, în lipsa triplei identități menționate, existența unei judecăți anterioare impune consecvență în noua judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat și s-a statuat printr-o hotărâre nu trebuie contrazis prin alta. În acest din urmă caz, instanța nu respinge acțiunea pe excepție, ci analizează fondul cauzei, valorificând în cadrul acestei analize probele administrate, inclusiv prezumția de lucru judecat.

În speță, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au analizat efectul negativ al autorității de lucru judecat, instanța de apel, respectând principiul tantum devolutum quantum iudicatum a analizat legalitatea sentinței în limitele cadrului procesual stabilit de prima instanță și în raport de soluția adoptată referitor la excepția autorității de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a apreciat că nu se poate reține puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1085 din 06 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1310 din 13 iunie 2013 a Curții de Apel București.

Așadar, în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanța a cercetat autoritatea de lucru judecat, sub ambele sale efecte (pozitiv și negativ) cu referire la problemele de drept dezlegate în litigiul ce fost finalizat prin decizia nr. 1310 din 13 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008* și s-a reținut că nu se impune niciunul dintre efectele autorității de lucru judecat.

Prin urmare, în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele lucrului judecat ale deciziei invocată ca fiind contrară, astfel încât, partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorității lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securității raporturilor juridice, în mod expres consacrat, atât în doctrina și în practica judiciară a instanțelor naționale, cât și în jurisprudența europeană, motiv pentru care revizuirea apare ca inadmisibilă.

Soluția se impune și pe considerentul că, dacă revizuirea ar fi admisibilă, ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri, ci să examineze și modul de rezolvare a excepției autorității de lucru judecat, ceea ce însă nu se poate realiza prin intermediul revizuirii.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare sau viceversa, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părți, obiect și de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este și cazul în speța de față, în al doilea proces fiind cercetate efectele lucrului anterior judecat.

Mai mult, din perspectiva îndeplinirii condiției triplei identități de părți, obiect și cauză, se rețin următoarele:

Dosarul nr. x/3/2008* al Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a avut ca obiect cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantul E. SPRL, lichidator judiciar al SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâtul A., fiind întemeiată pe dispozițiile art. 13 lit. a), c), și e) din Legea nr. 85/2006. Rezultă, deci, că Dosarul nr. x/3/2008* al Curții de Apel București, finalizat cu pronunțarea deciziei civile nr. 1310 din 13 iunie 2013, s-a purtat între reclamantul E. SPRL, lichidator judiciar al SC B. SRL, pe de o parte, și pârâtul A., pe de altă parte, și a avut ca obiect răspunderea personală a administratorului ce poate fi atrasă în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, dacă se dovedește legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și insolvența persoanei juridice.

Pe de altă parte, cauza ce a formulat obiectul Dosarului nr. x/3/2016* al Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, finalizată cu pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită, s-a purtat între reclamantul Statul Român reprezentat prin A.N.A.F., prin mandatar Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice, în reprezentarea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice, pe de o parte, și pârâtul A., pe de altă parte, și a avut ca obiect obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând impozite și contribuții, reținute la sursă dar nevirate bugetului de stat, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, în temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun.

Privite comparativ, cele două litigii nu s-au purtat între aceleași părți, reclamanții fiind diferiți, dar și cauza juridică, prin aceasta înțelegând fundamentul juridic (situația de fapt calificată juridic) al cererii de chemare în judecată, este și ea, diferită.

Astfel, în primul dosar, înregistrat sub nr. x/3/2008* pe rolul Curții de Apel București, demersul judiciar întreprins de reclamantul din primul litigiu a fost generat de împrejurarea că pârâtul era administrator al societății comerciale și s-a urmărit atragerea răspunderii personale patrimoniale a administratorului pentru comiterea faptelor prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. a), c) și e) din Legea nr. 85/2006. În acest dosar, cauza juridică a acțiunii o reprezintă atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului al societății debitoare, în condițiile expres prevăzute de prevederile art. 138 alin. (1) lit. a), c) și e) din Legea nr. 138/2006, cu condiția dovedirii legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte și insolvența persoanei juridice.

În cel de al doilea litigiu, Dosarul nr. x/3/2016* al Curții de Apel București, finalizat cu decizia a cărei revizuire se solicită, reclamantul s-a adresat instanței de judecată ca urmare a faptei ilicite a pârâtului constând în nevirarea impozitelor și contribuțiilor către bugetul local sau de stat, căruia i s-a cauzat astfel un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea acestor impozite și contribuții. Prin urmare, în cel de-al doilea dosar, cauza juridică a fost reprezentată de răspunderea civilă delictuală de drept comun, generată de nerespectarea de către pârât, în calitate de administrator al societății comerciale, a obligațiilor impuse de normele legislației fiscale.

Așadar, se constată că nu există nici identitate de cauză juridică între cele două litigii, răspunderea patrimonială a organelor de conducere prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 fiind una specială, diferită de răspunderea civilă delictuală de drept comun, prevăzută de art. 998-999 C. civ., între aceste două răspunderi existând raportul normă specială - normă generală, cu incidența principiilor de interpretare specifice acestui raport.

În consecință, nu sunt întrunite nici condițiile privind tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reține autoritatea de lucru judecat, și deci, incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește soluția pronunțată în al doilea litigiu.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2017.