ÎCCJ, decizie (scj.ro #136837)

A.

Antecontract. Obligatia de a face.

B.

Fapte de comert. Calitatea persoanei

Termen de prescriptie.Dreptul la actiune.Data nașterii raportului juridic.

Incidența dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: - antecontract

-prescripția dreptului la acțiune

C.com., art. 3, pct. 1,2,4

Decretul nr. 167/1958, art. 7, alin.1,alin. 2

A.

Printr-un antecontract, părțile își asumă o obligație de a face, dar ele se pot obliga nu doar la încheierea în viitor a contractului, ci și la îndeplinirea oricăror operațiuni necesare, cum ar fi obținerea unei autorizații, parcurgerea formalităților pentru exercitarea dreptului de preempțiune, obținerea certificatului de atestare fiscală, etc.

B.

Potrivit art. 3 pct. 4 C.com., „cumpărările și vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților comerciale” sunt considerate fapte conexe de comerț, datorită strânsei lor legături cu acte sau operațiuni pe care legea le califică drept fapte de comerț.

Stabilirea, în art. 3, a actelor și operațiunilor pe care C.com. le consideră fapte de comerț implică supunerea lor legii comerciale, indiferent de calitatea persoanei care le săvârșește (comerciant sau necomerciant).

În concepția C. com., cumpărările și vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților comerciale sunt fapte de comerț, fără a fi condiționate de existența intenției de revânzare, așa cum art. 3 pct. 1 și 2 C.com. pretinde în cazul cumpărărilor și vânzărilor de bunuri mobile, tocmai pentru că asemenea operațiuni sunt legate de contractul de societate, iar cumpărătorul dobândește calitatea de asociat, cu toate drepturile și obligațiile aferente.

C.

Regula generală cuprinsă în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilește momentul de început al prescripției ca fiind cel în care se naște dreptul la acțiune.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”, iar în conformitate cu alineatul 2 al aceluiași articol, „în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept”.

Dispozițiile art. 7 alin. 2 din Decret vizează dreptul subiectiv pur și simplu, așa încât ele au în vedere, sub un prim aspect, atât situațiile în care nu există un termen ori o condiție, suspensive, care să afecteze dreptul și obligația corelativă, cât și situația în care există un termen suspensiv, dar el este stipulat în favoarea creditorului sau în care există o condiție rezolutorie; sub un al doilea aspect, revelat de ipoteza obligațiilor al căror termen de executare nu este stabilit, prevederile legale citate au în vedere situația obligațiilor în care termenul lipsește cu desăvârșire.

Aceste dispoziții stabilesc un moment obiectiv al începutului termenului de prescripție (data nașterii raportului juridic), pentru a-l împiedica pe creditor să fie el cel care, prin propria sa voință, să impună momentul de la care prescripția începe să curgă împotriva sa.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2020 din 06 decembrie 2016

Notă

: * Codul comercial al României a fost abrogat, în parte, prin litera c) din Legea nr. 71/2011 începând cu 01.10.2011.

** Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la 01 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la data de 12.07.2011, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. , D., E. și S.C. F. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezoluțiunea antecontractului de cesiune de părți sociale încheiat la 06.07.2007 și a actului adițional nr. 621/15.04.2008 la antecontract, să oblige pârâții la restituirea echivalentului în lei calculat la cursul B.N.R. de la data efectuării plății a sumei de 300.000 euro achitată cu titlu de avans în baza antecontractului și la plata dobânzii legale aferente sumei plătite cu titlu de avans, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 06.07.2007 a încheiat, în calitate de promitentă-cumpărătoare, cu pârâții persoane fizice, în calitate de promitenți-vânzători și cu pârâta persoană juridică, ca societate declarantă, un antecontract de cesiune de părți sociale, prin care promitenții-vânzători s-au obligat să-i cesioneze 20 de părți sociale, reprezentând 100% din capitalul social al societății declarante, în schimbul prețului determinat conform art. 2 din antecontract, acesta fiind încheiat în considerarea faptului că promitenții-vânzători s-au obligat să obțină în favoarea societății declarante un drept de concesiune asupra terenului în suprafață de 170,20 m.p. situat în București, proprietatea Municipiului București, precum și o autorizație de construire a unui imobil cu o suprafață construibilă de 10.000 m.p. suprateran și 2.000 m.p. subteran, pe terenul situat în București.

Conform antecontractului, la data semnării acestuia, reclamanta a achitat un avans de 300.000 euro din prețul părților sociale, într-un cont bancar deschis pe numele promitentului-vânzător D., urmând ca la data obținerii concesiunii să achite suma de 700.000 euro, tot cu titlu de avans, în contul aceluiași promitent-vânzător.

Potrivit art. 4.3 din antecontract, în cazul în care societatea declarantă nu obținea concesiunea în termenul convenit, reclamanta avea dreptul să notifice promitenților-vânzători fie că înțelege să încheie contractul chiar și în aceste condiții, fie că nu mai înțelege să continue raporturile contractuale, situație în care promitenții-vânzători urmau să restituie avansul, în termen de 30 de zile de la data solicitării de restituire.

Având în vedere că, la aproape un an de la încheierea antecontractului, societatea declarantă nu obținuse nici concesiunea și nici autorizația de construire și, având în vedere susținerile promitenților-vânzători că obținerea acestora „era iminentă”, părțile au încheiat un act adițional la antecontract, autentificat sub nr. 621/15.04.2008 de B.N.P. L.B. și L.D., prin care au convenit ca, din suma de 700.000 euro care ar fi trebuit plătită la data obținerii concesiunii (conform antecontractului), promitenta-cumpărătoare să achite suma de 300.000 euro, urmând ca diferența de 400.000 euro să fie achitată la data obținerii concesiunii.

De asemenea, prin actul adițional, părțile au prevăzut ca, în situația în care societatea declarantă nu obține concesiunea, în termen de trei luni de la data autentificării actului adițional, promitenții-vânzători să restituie promitentei-cumpărătoare avansul de 300.000 euro, achitat de aceasta conform actului adițional în termen de 24 de ore lucrătoare bancare socotite de la ora 9 a.m. a datei de 15 iulie 2008, promitenta-cumpărătoare având, în acest caz, posibilitatea de a decide dacă mai dorește să încheie contractul de cesiune de părți sociale sau nu.

Întrucât societatea declarantă nu a obținut concesiunea și nici autorizația de construire, reclamanta a transmis pârâților notificarea înregistrată sub nr. 535/22.11.2010, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc G. , prin care le-a adus la cunoștință decizia de a nu mai încheia contractul de cesiune de părți sociale ale societății declarante și, în consecință, de a rezoluțiuna antecontractul, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii acestuia și a solicitat ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să-i fie restituită suma de 300.000 euro, achitată cu titlu de avans, conform art. 2.2.1 din antecontract.

Subliniind că încheierea contractului de cesiune de părți sociale a fost condiționată de obținerea de către pârâți a concesiunii și a autorizației de construire și că și-a îndeplinit obligația contractuală corelativă, de plată a avansului în cuantumul, la termenul și în modalitățile determinate în antecontract, reclamanta a afirmat că neexecutarea obligațiilor asumate de către pârâți este una totală și semnificativă, întrucât obținerea concesiunii și a autorizației de construire a fost elementul esențial în raport cu care a înțeles să intre în raporturi contractuale, încă de la momentul încheierii antecontractului părțile convenind că neîndeplinirea obligațiilor de obținere a concesiunii și autorizației de construire constituie un impediment la încheierea contractului de cesiune de părți sociale.

Arătând și că pârâții, ca debitori ai obligațiilor neexecutate, au fost puși în întârziere, în repetate rânduri, prin notificarea înregistrată sub nr. 535/22.11.2010, comunicată prin executor, prin convocarea la conciliere expediată la data de 12.01.2011 și prin promovarea acțiunii ce face obiectul cauzei de față, dar și că litigiul are natură comercială, reclamanta a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 43 C.com., obligația debitorilor devenind exigibilă la data de 15.07.2008, conform clauzelor stipulate în actul adițional.

Cum efectul principal al rezoluțiunii îl reprezintă desființarea retroactivă a antecontractului, a considerat că părțile trebuie repuse în situația anterioară încheierii sale, restituindu-și una alteia tot ceea ce și-au prestat în temeiul actului desființat, așa încât a solicitat admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâților la restituirea echivalentului în lei, calculat la cursul B.N.R. de la data efectivă a plății, al sumei de 300.000 euro, plătită cu titlu de avans și a dobânzii legale aferente.

Prin sentința civilă nr. 5317/04.07.2013, Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă a respins cererea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a prezentat raporturile de natură contractuală dintre părți, citând clauzele relevante și a reținut că reclamanta solicită rezoluțiunea antecontractului de cesiune de părți sociale și a actului adițional, cu motivarea că există o neexecutare totală a obligațiilor asumate de pârâți, constând în obținerea concesiunii și autorizației  de construire, iar această neexecutare este semnificativă, întrucât avea toate elementele esențiale în raport de care a înțeles să intre în raporturi contractuale cu pârâții. De asemenea, a notat că reclamanta solicită și repunerea părților în situația anterioară, prin  restituirea avansului în sumă de 300.000 euro și a dobânzii legale aferente.

Instanța de fond a apreciat că obligația de obținere a concesiunii nu este una esențială, care să aibă drept consecință rezoluțiunea antecontractului, atât timp cât, potrivit clauzei 2.2.3 din antecontract, chiar dacă societatea declarantă nu obținea concesiunea, promitenta-cumpărătoare putea decide încheierea contractului de cesiune de părți sociale.

De aceea, tribunalul a apreciat că obligația de obținere a concesiunii nu este esențială și neîndeplinirea acesteia nu o îndreptățește pe promitenta-cumpărătoare la promovarea unei acțiuni în rezoluțiune împotriva promitenților-vânzători, așa încât, dând eficiență clauzei cuprinse în art. 4 din antecontract, a apreciat ca nefiind fondat capătul de cerere privind rezoluțiunea antecontractului și a actului adițional la acesta.

Cu toate acestea, a considerat că cererea privind restituirea avansului în  sumă de 300.000 euro și a dobânzii legale aferente ar fi fost întemeiat în raport cu prevederile clauzei 4.3 din antecontract, însă reclamanta nu a făcut dovada plății avansului în condițiile prevăzute de părți.

Astfel, în art. 2.2.1 din antecontract, părțile au prevăzut că avansul va fi achitat la data semnării antecontractului în contul pârâtului D. la Banca H. București, însă reclamanta nu a făcut dovada virării avansului.

În aceste condiții, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâților la restituirea echivalentului în lei calculat la cursul B.N.R. de la data plății al sumei de 300.000 euro, reprezentând avans și a dobânzii legale aferente acestei sume au fost apreciate ca nefondate, la fel fiind, ca o consecință, și capătul de cerere accesoriu, având ca obiect obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.A. a declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 391/19.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă; ca o consecință, hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul că cererea a fost admisă, s-a dispus rezoluțiunea antecontractului de cesiune încheiat între părți la data de 06.07.2007 și a actului adițional autentificat sub nr. 621/15.04.2008, iar părțile au fost repuse în situația anterioară, prin obligarea pârâților în solidar la restituirea sumei de 300.000 euro, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plății și la dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunțării deciziei și până la plata efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă totală de 52.130,82 lei în fond și apel.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, atât timp cât antecontractul de cesiune de părți sociale nr. 150/06.07.2007 a fost încheiat, așa cum rezultă din preambul, în considerarea faptului că promitenții vânzători s-au obligat să obțină în favoarea S.C F. S.R.L. un drept de concesiune asupra  terenului în suprafață de 170,20 m.p. situat în București, precum și o autorizație de construire pentru un imobil cu o suprafață construibilă de 10.000 m.p. suprateran și 2.000 m.p. subteran, pe terenul situat în București, rezultă neîndoielnic faptul că obligația principală, esențială, de care promitenta-cumpărătoare a condiționat încheierea convenției, era cea referitoare la obținerea de către promitenții-vânzători  a dreptului de concesiune și a autorizației de construire.

Curtea de apel a subliniat că natura esențială a acestei obligații, asumate de promitenții-vânzători, rezultă din toate clauzele contractuale, părțile convenind în raport cu data obținerii dreptului de concesiune și a autorizației de construire, încheierea contractului (art. 1.2), stabilirea prețului (art. 2.1.1), drepturile și obligațiile părților (art. 3.2, 3.3, 3.4) și răspunderea pentru neexecutare (art. 4.1, 4.2 și 4.3).

În acest context, a apreciat că obligația de obținere a dreptului de concesiune este una esențială, a cărei neîndeplinire culpabilă de către promitenții-vânzători poate conduce la rezoluțiunea antecontractului și a actului adițional.

Examinând înscrisurile administrate la dosar, instanța de apel a constatat că promitenta-cumpărătoare a depus în contul promitentului-vânzător D. avansul în sumă de 300.000 euro, operațiune juridică necontestată de promitenții-vânzători și recunoscută ca fiind efectuată, conform clauzei 2.2.3, astfel cum a fost modificată prin actul adițional.

În schimb, a notat că promitenții-vânzători nu și-au îndeplinit obligația de obținere a concesiunii și a autorizației de construire.

Astfel, în privința capătului de cerere privind rezoluțiunea antecontractului de cesiune încheiat de părți la data de 6.07.2007 și a actului adițional autentificat sub nr. 621/15.04.2008 de B.N.P. L. B. și L. D., curtea a evocat dispozițiile art. 1020 și 1021 C.civ., apoi a prezentat atât  fundamentul rezoluțiunii, cât și condițiile necesare pentru aplicarea acesteia și a constatat că intimații-pârâți, din culpa lor, prin neexecutarea obligației de a obține dreptul de concesiune și autorizația de construire, au determinat imposibilitatea încheierii contractului în condițiile convenite.

Totodată, a constatat că nici notificarea nr. 535/22.11.2010 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc G., prin care promitenta-cumpărătoare a adus la cunoștința promitenților-vânzători decizia de a nu mai încheia contractul de cesiune, de a rezoluționa antecontractul și de a solicita restituirea avansului achitat, nici convocarea la conciliere nu au primit vreun răspuns din partea intimaților-pârâți.

În acest context, a înlăturat susținerea acestora din urmă referitoare la faptul  că, obligația asumată, fiind una imposibil de executat, nu poate constitui temei juridic pentru obligarea la restituirea avansului, atâta vreme cât dispozițiile art. 1083 Cod civil se referă în mod expres la posibilitatea eliberării debitorului pentru neexecutare doar în situațiile de forță majoră sau caz fortuit, cauze care nu au fost nici măcar invocate.

Având în vedere considerentele expuse anterior, instanța de prim control judiciar a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 969, 1020-1021 C.civ., capătul de cerere referitor la rezoluțiunea antecontractului de cesiune și a actului adițional fiind găsit întemeiat.

A înlăturat susținerea intimaților-pârâți potrivit căreia obligația neîndeplinită și-ar fi pierdut caracterul esențial, de vreme ce apelanta-reclamantă a prevăzut alternativa încheierii contractului și în absența autorizației de construire și a dreptului de concesiune, subliniind că o astfel de prevedere nu are alt rol decât acela de a conferi apelantei un drept de opțiune între rezoluțiunea antecontractului și încheierea contractului în alte condiții decât cele convenite inițial.

În privința capătului de cerere referitor la repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea avansului de 300.000 euro de către intimați în solidar, curtea de apel a reținut că virarea cu titlu de avans a sumei de 300.000 euro de apelanta-reclamantă în contul intimatului-pârât D. este necontestată, o atare operațiune bancară fiind recunoscută în mod expres de promitenții-vânzători în actul adițional și dovedită cu dispozițiile de plată din 15.04.2008.

În această situație, în temeiul art. 1021 teza a II-a C.civ., întrucât primul capăt de cerere a fost găsit întemeiat, iar apelanta-reclamantă a ales ca, în loc să silească pe intimații-pârâți să execute antecontractul, să ceară desființarea acestuia, cu daune interese, instanța de apel a repus părțile în situația anterioară, prin restituirea prestațiilor, respectiv echivalentul în lei, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, al sumei de 300.000 euro și a dobânzii legale aferentă acestei sume.

Luând act că reclamanta a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata întregii sume, iar intimații-pârâți B. și C. au solicitat în principal obligarea la restituirea sumei de 300.000 euro doar a intimatului D., în contul căruia a fost virată suma, iar în subsidiar obligarea fiecărui intimat la partea din avans care i s-ar fi cuvenit în raport de cota procentuală din capitalul social deținută, curtea a evocat clauzele cuprinse în art. 2.1.3, 2.2.3, 4.2 și 4.5 din antecontract, din interpretarea cărora rezultă voința comună a părților de a răspunde solidar în ipoteza neexecutării culpabile a obligațiilor asumate.

De aceea, chiar dacă din art. 2.1.3 rezultă în mod clar acordul de voință al intimaților-pârâți ca prețul total al vânzării să nu fie distribuit proporțional cu cotele de participare la capitalul social, aceștia au prevăzut expres solidaritatea pasivă în caz de răspundere, pentru neexecutarea obligațiilor.

În această situație, curtea a considerat că, în temeiul dispozițiilor art. 1041 și 1042 C.civ., capătul de cerere referitor la obligarea în solidar a intimaților-pârâți la restituirea avansului este fondat.

Întrucât apelanta a solicitat obligarea intimaților-pârâți și la plata dobânzii legale aferente, fără a preciza data de la care să înceapă calcularea dobânzii, curtea de apel a stabilit ca moment de începere, data pronunțării deciziei sale, iar ca final, data restituirii efective a contravalorii în lei a sumei de 300.000 euro.

În consecință, în temeiul art. 296 C.proc.civ., a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea; a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C.proc.civ.

Recursurile declarate de S.C. A. S.A., B., C. și D. împotriva deciziei mai sus evocate au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție,Secția a II-a Civilă, prin decizia nr. 1610/11.06.2015, reținându-se că procedura de citare a lui D. nu a fost legal îndeplinită în fața instanței de apel, deoarece acesta nu a fost citat la domiciliul său cunoscut, din străinătate; de aceea, în vederea unei judecăți unitare, decizia a fost casată în tot, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, instanței de apel.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă, sub nr. x/3/2011*.

În ședința publică de la 16.11.2015, apelanta-reclamantă a precizat, pe calea unor note de ședință, că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă restituirea avansului achitat în temeiul antecontractului de cesiune încheiat la data de 06.07.2007, iar nu avansul achitat în temeiul actului adițional din 15.04.2008, acesta fiind deja restituit la 15.07.2008 de către intimatul D.

Intimații-pârâți B. și C. au solicitat respingerea capătului de cerere privind restituirea avansului, ca prescris, susținând că termenul de prescripție s-a împlinit la 06.07.2010 și reclamanta a solicitat restituirea după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, inițial prin notificarea nr. 535/22.11.2010.

Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă a pronunțat decizia nr. 127/25.01.2016, prin care a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis cererea, astfel cum a fost precizată, a dispus rezoluțiunea antecontractului de cesiune încheiat între părți la data de 06.07.2007 și a actului adițional autentificat sub nr. 621/15.04.2008 de B.N.P. L.B. și L.D., a obligat pârâții la restituirea în solidar către reclamantă a sumei de 300.000 euro, în echivalent în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, achitată cu titlu de avans și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la scadența obligației de restituire, 22.12.2010, până la data restituirii efective, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate în fond, apel și recurs, în sumă totală de 57.211,21 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că analiza preambulului antecontractului de cesiune de părți sociale încheiat la 06.07.2007 relevă că cele 20 de părți sociale, reprezentând 100% din capitalul social al S.C. F. S.R.L., deținute de către promitenții-vânzători, au devenit atractive pentru promitenta-cumpărătoare în condițiile în care societatea declarantă urma să obțină concesiunea și autorizația de construire menționate mai sus.

Instanța de apel a notat și că, potrivit art. 1.2 din antecontract, părțile au declarat în mod expres că înțeleg să încheie contractul de cesiune părți sociale în termen de maxim 30 de zile calendaristice de la data finalizării auditului tehnic, economic și juridic efectuat de promitenta-cumpărătoare în legătură cu S.C. F. S.R.L. și de la data la care promitenta-cumpărătoare „ia la cunoștință sub semnătura reprezentantului său autorizat de conținutul Autorizației de construire”, dar nu mai devreme de data de 30.08.2007. Totodată, prețul părților sociale a fost stabilit de părți prin raportare la situația în care autorizația de construire „obținută de promitenții vânzători” permite edificarea unei construcții supraterane în  suprafață de 10.000 m.p., el fiind în această situație, de 4.400.000 euro (art. 2.1.1). Dacă, însă, autorizația de construire „obținută de promitenții vânzători” permite edificarea unei construcții supraterane de mai puțin de 10.000 m.p., prețul total al părților sociale urma să fie calculat în raport cu suprafața construibilă, la un preț de 440 euro/m.p. construibil (art. 2.1.2).

Așadar, curtea a subliniat că cesiunea părților sociale și prețul lor depindeau exclusiv de „obținerea de către promitenții vânzători” a autorizației de construire, promitenții-vânzători asumându-și această obligație fără de care cesionarea de către aceștia a părților sociale pe care le dețineau în cadrul S.C. F. S.R.L. către promitenta-cumpărătoare urma să nu mai aibă loc.

Prin urmare, la momentul încheierii antecontractului, promitenții-vânzători au avut reprezentarea exactă a întinderii obligației pe care și-au asumat-o, respectiv obținerea de către aceștia a concesiunii și a autorizației de construire, precum și a faptului că numai în considerarea îndeplinirii acestei obligații esențiale, promitenta-cumpărătoare a fost de acord să încheie contractul de cesiune pentru cele 20 de părți sociale în valoare nominală totală de 200 lei, pentru un preț de 4.400.000 de euro.

De aceea, instanța de apel a apreciat că tribunalul, considerând că obligația în discuție este neesențială, a interpretat greșit dispozițiile art. 969 C.civ. și nu a acordat prioritate voinței reale a părților contractante, astfel cum aceasta este atestată de înseși clauzele stipulate în antecontract.

În aceeași ordine de idei, a apreciat că voința reală a părților reiese și din preambulul actului adițional la antecontract, în care s-a consemnat că încheierea sa este determinată de faptul că „

dreptul de concesiune asupra terenului în suprafață de 170,20 m.p. și autorizația de construire (...) nu au fost obținute, existând însă iminența obținerii acestora, sau cel puțin a dreptului de concesiune, într-un termen estimat de 3 (trei) luni de zile calculat începând de azi, data prezentului înscris

”.

Curtea a subliniat și că posibilitatea promitentei-cumpărătoare de a decide, în lipsa îndeplinirii obligațiilor asumate de promitenții-vânzători – de obținere a concesiunii și a autorizației de construire –, încheierea contractului de cesiune de părți sociale nu poate conduce la concluzia că respectivele obligații nu ar fi esențiale, deoarece prevederea în discuție, stipulată doar în favoarea promitentei-cumpărătoare, dă expresie dreptului creditorului care și-a executat sau se declară gata să-și execute obligațiile, de a solicita rezoluțiunea contractului sau executarea sa.

Cum, în speță, promitenta-cumpărătoare și-a executat obligațiile astfel cum s-a prevăzut expres în antecontract și în actul adițional la antecontract, achitând cu titlu de avans suma de 300.000 euro la data încheierii antecontractului de cesiune, 06.07.2007, precum și suma de 300.000 euro la data încheierii actului adițional, 15.04.2008, iar promitenții-vânzători nu și-au îndeplinit obligația asumată, de obținere a concesiunii și a autorizației de construire și nici nu au notificat pe promitenta-cumpărătoare asupra existenței unei imposibilități fortuite de executare, ci au susținut că există iminența obținerii acestora într-un termen de 3 luni de zile de la data de 15.04.2008, determinând-o astfel să încheie actul adițional, cererea de rezoluțiune a antecontractului de cesiune de părți sociale și a actului adițional la antecontract a fost apreciată ca fiind întemeiată.

În acest context, curtea de apel a înlăturat apărarea intimaților-pârâți în sensul că nu aceștia și-au asumat o astfel de obligație, ci doar societatea declarantă, F. S.R.L., întrucât clauzele antecontractului și ale actului adițional la antecontract fac referire expresă la „promitenții vânzători”.

Cu privire la capătul de cerere referitor la repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea avansului în sumă de 300.000 euro de către intimații-pârâți, în solidar, curtea a notat, cu prioritate, că nu a existat niciun dubiu cu privire la suma pretinsă de reclamantă, atât intimații, cât și prima instanță având în mod cert reprezentarea faptului că suma de 300.000 euro pretinsă este cea plătită de promitenta-cumpărătoare cu titlu de avans la data încheierii antecontractului, 06.07.2007, și nu cea, egală în cuantum, plătită cu titlu de avans în temeiul actului adițional încheiat la 15.04.2008, aceasta din urmă fiind restituită de intimatul-pârât D. la 15.07.2008, în conformitate cu prevederile actului adițional, ca sancțiune pentru neîndeplinirea până la acea dată a obligației de a obține concesiunea și autorizația de construire.

În continuare, instanța de apel a apreciat că în mod greșit tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit plata sumei în contul intimatului-pârât D., întrucât faptul plății avansului de 300.000 euro la data încheierii antecontractului, 06.07.2007, nu a fost contestat niciodată de intimații-pârâți, nici în primul ciclu procesual și nici în cel de-al doilea, în rejudecarea apelului, aceștia referindu-se la încasarea sumei plătite de către reclamantă, în mod exclusiv către D., care, la rândul lui, nu a contestat niciodată că ar fi încasat în contul indicat prin antecontract suma menționată, de 300.000 euro, la data de 06.07.2007.

În recurs, a fost depus în probațiune extrasul de cont emis de Banca H. pentru perioada 01.07.2007-21.08.2007.

Cum rezoluțiunea presupune existența unei sancțiuni juridice – repunerea părților în situația anterioară –, curtea a apreciat că în cauză este întemeiată cererea apelantei de restituire a sumei de 300.000 euro, plătită cu titlu de avans la data de 06.07.2007, în mod solidar, de către intimații-pârâți.

Contrar susținerilor intimaților-pârâți, a subliniat că obligația de restituire a avansului este una solidară, aspect care rezultă în mod direct și nemijlocit din clauzele antecontractului de cesiune, stipulate în art. 4.2, 4.3 și 4.5, prin care promitenții-vânzători s-au obligat în solidar la restituirea avansului și la plata unor eventuale daune interese, în cazul în care nu-și îndeplineau obligația de obținere a autorizației de construire și a concesiunii, în termen de 30 de zile de la data notificării acestora de către promitenta-cumpărătoare. În acest context, instanța de apel a citat dispozițiile art. 1039 C.civ. și a mai reținut că, dincolo de faptul că, prin convenția părților, promitenții-vânzători și-au asumat obligația solidară, în dreptul comercial solidaritatea este regula; ea se prezumă fără a fi nevoie de vreo stipulație expresă a părților în acest sens, potrivit art. 42 C.com., în vigoare la data încheierii antecontractului, context în care a înlăturat apărarea intimaților-pârâți în sensul că sunt persoane fizice și nu comercianți, notând că operațiunea de cesiune a părților sociale deținute în cadrul unei societăți comerciale este una comercială, însăși deținerea părților sociale și a calității de asociat reprezentând fapte de comerț în accepțiunea art. 3 și 7 C.com.

Mai mult, cum apelanta este o societate înființată în baza Legii nr. 31/1990 și operațiunea pe care dorea să o fi încheiat este una comercială, a apreciat că este incident art. 56 C.com. potrivit căruia dacă o operațiune este comercială pentru una dintre părți, ea este comercială pentru toate părțile implicate și se supune legilor comerciale.

În aceste condiții, curtea de apel a constatat că intimaților-pârâți li se aplică prezumția de solidaritate reglementată de art. 42 C.com., așa încât aceștia au fost obligați în solidar la restituirea sumei plătite de către promitenta-cumpărătoare cu titlu de avans la data de 06.07.2007, în cuantum de 300.000 euro, în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății.

Cum obligația de restituire a sumei încasate cu titlu de avans nu a fost executată potrivit clauzei contractuale stipulată în art. 4.2 din antecontract în termen de 30 de zile de la data de 22.11.2010, la care promitenții-vânzători au fost notificați de către promitenta-cumpărătoare, instanța de prim control judiciar a notat că de la data de 22.12.2010

,

aceștia se află de drept în întârziere potrivit art. 43 C.com. și datorează promitentei-cumpărătoare dobânzi

,

până la plata efectivă a sumei datorate.

În raport de cele reținute în legătură cu scadența obligației de restituire a sumei încasate cu titlu de avans, curtea a înlăturat apărarea intimaților-pârâți, efectuată pentru prima dată în noul ciclu procesual, privind prescrierea dreptului la acțiune al apelantei, notând și că prescripția nu a început să curgă până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus rezoluțiunea actului.

Recursurile. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, D., C. și B. au declarat recurs.

Prin calea de atac astfel exercitată, recurentul D. a solicitat ca decizia atacată să fie schimbată în tot, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

În motivare, acesta a susținut că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; a invocat, astfel, motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Dezvoltându-l, a arătat că în mod greșit a reținut curtea de apel că obținerea concesiunii ar fi o obligație esențială, de natură să determine rezoluțiunea, cât timp art. 2.2.3 din  antecontract recunoaște dreptul promitentei-cumpărătoare să încheie contractul și în lipsa îndeplinirii acestei obligații. De asemenea, recurentul D. a precizat și că obținerea concesiunii a reprezentat o obligație asumată de societatea declarantă F. S.R.L., iar nu de promitenții-vânzători.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a arătat că decizia atacată încalcă art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, deoarece la data la care intimata-reclamantă a solicitat restituirea avansului achitat în baza antecontractului, prescripția – care a început să curgă de la data încheierii convenției, 06.07.2007 – era deja împlinită. În acest context, a subliniat că partea adversă nu se poate prevala de clauzele actului adițional, întrucât în temeiul acestui act a fost achitat un alt avans, cele două sume astfel plătite având regim juridic diferit, ce trebuie analizat în raport cu actul care a stat la baza fiecăreia.

Recurenții C. și B., ale căror memorii de recurs sunt identice, au solicitat admiterea recursurilor promovate și, în principal, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar, în măsura menținerii dispoziției de repunere în situația anterioară, obligarea fie exclusiv a pârâtului D. la restituirea avansului primit, fie a pârâților, dar potrivit cotelor prevăzute de art. 2.1.2.1, 2.1.3.2 și 2.1.3.3 din antecontract (D. și E. – 91,72%, iar C. și B., câte 4,14%).

În motivare, acești recurenți au arătat că prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2, că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, că a fost schimbată natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, ca urmare a unei interpretări greșite și că decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; au fost invocate, astfel, motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, au susținut că în apel s-a schimbat atât cauza, cât și obiectul cererii de chemare în judecată, cu încălcarea art. 132 și a art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

Recurenții au precizat că, deși reclamanta a achitat de două ori suma de 300.000 de euro, cu titlu de avans (prima dată în temeiul antecontractului, iar a doua oară în baza actului adițional), din cererea de chemare în judecată rezultă că a pretins restituirea unei singure sume de 300.000 de euro, fără a preciza explicit, măsura în care o solicită pe cea achitată la 06.07.2007, în temeiul antecontractului, sau pe cea plătită la 15.04.2008, în baza actului adițional. Cu toate acestea, au afirmat că din motivarea acțiunii reiese fără putință de tăgadă că reclamanta a pretins restituirea sumei de 300.000 de euro plătită la 15.04.2008, de vreme ce data de 15.08.2008, când părțile fixaseră prin actul adițional momentul exigibilității restituirii acestui avans, este cea de la care s-a solicitat acordarea dobânzii legale.

În continuare, recurenții C. și B. au precizat că după ce prima instanță a respins cererea de restituire a avansului, motivat de lipsa dovedirii plății acestuia, în apel reclamanta a probat plata avansului în sumă de 300.000 de euro, la 15.04.2008, fiindu-i apoi admisă cererea de restituire – cu toate că reclamanta a dovedit plata altui avans decât cel pe care a pretins apoi că l-a solicitat prin cererea introductivă. Ulterior, în recurs, D. a dovedit restituirea avansului pe care l-a primit la 15.04.2008, însă reclamanta a înțeles să probeze achitarea primului avans în sumă de 300.000 de euro, din 06.07.2007. În aceste condiții, după casare, cu ocazia rejudecării apelului, reclamanta a precizat la 16.11.2015 că obiectul cererii sale îl reprezintă restituirea avansului achitat la 06.07.2007.

În acest fel, cei doi recurenți au apreciat că a fost încălcată interdicția de a fi modificate obiectul și cauza cererii direct în apel, așa încât au susținut că instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să respingă capătul de cerere privind restituirea avansului.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, au afirmat că instanța de apel a obligat pe toți pârâții, în solidar, la restituirea sumei, deși nu fusese învestită cu o cerere privind obligarea în solidar, iar potrivit art. 1041 C.civ., solidaritatea nu se prezumă.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., recurenții C. și B. au invocat două ipoteze:

Prima dintre ele vizează, potrivit susținerilor acestor recurenți, stabilirea în mod eronat a obligației asumate de către S.C. F. S.R.L. ca fiind o obligație esențială a promitenților-vânzători.

Astfel, au arătat că atât dreptul de concesiune, cât și autorizația de construire urmau a fi obținute de către societatea declarantă, iar semnarea antecontractului și a actului adițional de către promitenții-vânzători nu are semnificația potrivit căreia aceștia și-ar fi asumat, în nume propriu, obligația obținerii concesiunii și a autorizației de construire, cu atât mai mult, după cum însăși instanța de apel a reținut, art. 35 din Decretul nr. 31/1954 prevede că obligațiile asumate de persoana juridică o obligă pe aceasta, iar nu pe membrii organelor sale de conducere.

De asemenea, au afirmat că obligațiile esențiale ale antecontractului de vânzare-cumpărare sunt cea de a vinde, asumată de promitenții-vânzători, și cea de a cumpăra, pe care și-a asumat-o promitenta-cumpărătoare, orice altă obligație neputând fi considerată esențială, cu atât mai mult cu cât, prin voința chiar a promitentei-cumpărătoare, care și-a rezervat dreptul de a dobândi părțile sociale și în cazul neîndeplinirii obligației de obținere a concesiunii și a autorizației de construire, acestei obligații i se subliniază caracterul neesențial.

În continuare, recurenții C. și B. au arătat că obținerea dreptului de concesiune și a autorizației de construire trebuie interpretate în ansamblul contractual drept clauze de dezicere, care dau dreptul promitentei-cumpărătoare de a se răzgândi și de a desființa unilateral contractul, independent de culpa vreuneia dintre părți, prin excepție de la principiul irevocabilității actului juridic.

A doua ipoteză subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. are în vedere aprecierea eronată asupra existenței solidarității pasive a promitenților-vânzători.

Citând clauzele cuprinse la art. 4.2 și 4.3 din antecontract, recurenții C. și B. au susținut că nu poate fi reținută solidaritatea pasivă, câtă vreme ea nu rezultă expres din antecontract, iar art. 1041 C.civ. prevede că obligația solidară nu se prezumă. Pe de altă parte, analiza comparativă a celor două clauze evocate mai sus, pe de o parte, și a art. 4.5, pe de altă parte, arată că obligația de restituire a avansului nu face parte din categoria celor pe care promitenții-vânzători și le-au asumat în mod solidar.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., acești recurenți au arătat că instanța de apel a interpretat greșit normele juridice, atunci când a reținut solidaritatea obligațiilor născute din antecontract.

Astfel, notând dispozițiile art. 1039 C.civ., au subliniat că promitenții-vânzători nu s-au obligat „la același lucru”, fiecare obligându-se la cesiunea propriilor părți sociale pe care le deține.

Pe de altă parte, chiar dacă potrivit art. 3 pct. 4 C.com., „cumpărările și vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților comerciale” sunt considerate fapte obiective de comerț, art. 7 C.com. definește comercianții ca pe „aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită, și societățile comerciale”, iar prezumția de solidaritate nu se aplică decât comercianților, potrivit art. 42 C.com.

Prin urmare, cum promitenții-vânzători nu au calitatea de comercianți, întrucât nu desfășoară cumpărări și vânzări de părți ale societăților comerciale cu titlu profesional, au susținut că se încadrează în categoria persoanelor cărora li se aplică excepția de la solidaritate.

Mai mult, au precizat că solidaritatea se aplică doar codebitorilor, însă în speță, fiecare dintre promitenții-vânzători și-a asumat câte o obligație distinctă și diferită de a celorlalți, aceea de a-și vinde părțile sociale proprii – antecontractul nedând naștere, prin urmare, unei singure obligații de a vinde, care să aibă mai mulți codebitori.

Așa fiind, cum promitenta-cumpărătoare nu ar fi avut dreptul să se îndrepte împotriva oricăruia dintre promitenții-vânzători în vederea executării contractului de cesiune, interpretarea corectă pe care instanța de apel ar fi trebuit să o ofere ar fi presupus ca și acțiunea în restituirea prestațiilor să aibă același caracter divizibil.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, a fost invocată aplicarea greșită a art. 1021 C.civ., deoarece obligația considerată ca esențială de către instanța de apel nu este una specifică antecontractului, nici asumată de promitenții-vânzători, ci de către o terță persoană (societatea declarantă), așa încât neexecutarea sa nu poate fi imputabilă promitenților-vânzători. S-a mai arătat că obligația respectivă nu a fost asumată sub condiție rezolutorie, cât timp promitenta-cumpărătoare și-a rezervat dreptul de a cumpăra părțile sociale și în cazul neîndeplinirii sale, dar și că ea reprezintă, în fapt, o clauză de dezicere. În final, recurenții C. și B. au susținut că intimata-reclamantă nu numai că nu și-a executat obligațiile decurgând din antecontract, dar nici măcar nu s-a declarat gata să și le execute, neexprimându-și intenția de a cumpăra.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., acești recurenți au arătat și că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor juridice incidente în materia prescripției extinctive, iar o parte din constatările acesteia sunt lipsite de temei legal.

Dezvoltând această critică, au susținut că afirmația curții de apel, potrivit cu care prescripția acțiunii în restituirea prestațiilor făcute în baza unui act desființat prin rezoluțiune începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul, este lipsită de temei legal.

Recurenții C. și B. au arătat, în acest context, că prescripția unei asemenea acțiuni începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, adică de la data de 06.07.2007, când avansul a fost achitat în baza antecontractului.

La 10.10.2016, intimata S.C. A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Înalta Curte a invocat din oficiu excepția netimbrării recursului declarat de recurentul D., asupra căreia, în baza art. 137 alin. 1, raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C.proc.civ., și a reținut următoarele:

Potrivit art. 1 și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată, completată și rectificată, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Pe de altă parte, O.G. nr. 32/1995 a instituit obligativitatea aplicării și a timbrului judiciar, în cazurile în care se percepe taxa judiciară de timbru.

În conformitate cu prevederile art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar potrivit art. 35 alin. 2 din Normele Metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin Ordinul nr. 760/1999 al Ministrului Justiției, instanțele judecătorești – cu totul excepțional –, pentru motivele menționate în rezoluție, pot reține cereri sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată.

Art. 20 alin. 3 din lege statuează că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Așadar, constatând că exercitarea căilor de atac promovate este supusă cerinței timbrării, prin rezoluție fiecărui recurent i s-a pus în vedere cuantumul taxei de timbru și al timbrului judiciar pe care era obligat să le achite.

Recurentul D., deși legal citat, nu a înțeles să își îndeplinească obligația de timbrare, necesară pentru legala învestire a instanței , motiv pentru care, în temeiul textelor de lege evocate mai sus, recursul acestei părți urmează să fie anulat ca netimbrat.

Analizând, în limitele controlului de legalitate, actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma recursurilor declarate de recurenții C. și B., Înalta Curte a reținut următoarele:

Acești recurenți și-au întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C.proc.civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată sau modificată atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 C.proc.civ., când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, sau atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit lămurit sau neîndoielnic al acestuia, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Subsumat primului motiv de recurs, au arătat că în apel s-a schimbat atât cauza, cât și obiectul cererii de chemare în judecată, cu încălcarea art. 132 și a art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

Astfel, recurenții C. și B. au  precizat că, deși reclamanta a achitat de două ori suma de 300.000 de euro, cu titlu de avans (prima dată în temeiul antecontractului, iar a doua oară în baza actului adițional), din cererea de chemare în judecată rezultă că a pretins restituirea unei singure sume de 300.000 de euro, fără a preciza explicit, măsura în care o solicită pe cea achitată la 06.07.2007, în temeiul antecontractului, sau pe cea plătită la 15.04.2008, în baza actului adițional. Cu toate acestea, au afirmat că din motivarea acțiunii reiese fără putință de tăgadă că reclamanta a pretins restituirea sumei de 300.000 de euro plătită la 15.04.2008, de vreme ce data de 15.08.2008, când părțile fixaseră prin actul adițional momentul exigibilității restituirii acestui avans, este cea de la care s-a solicitat acordarea dobânzii legale, însă prin decizia atacată, au fost obligați la restituirea avansului care fusese plătit la 06.07.2007.

O asemenea susținere nu este fondată.

Din chiar petitul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâților la restituirea, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății, a sumei de 300.000 de euro, achitată

cu titlu de avans, în baza antecontractului

.

Contrar afirmațiilor recurenților C. și B., Înalta Curte subliniază că nu numai din petitul cererii de chemare în judecată rezultă că acesta a constituit obiect parțial al acțiunii, ci și din motivele de fapt și de drept expuse de către reclamantă în cererea introductivă; în mod explicit, aceasta a pretins restituirea sumei de 300.000 de euro, achitată la 06.07.2007 în temeiul antecontractului, invocând prevederile cuprinse în art. 2.2.1 din respectivul antecontract. Nici susținerea potrivit căreia data de 15.08.2008 când părțile au fixat prin actul adițional momentul exigibilității restituirii acestui avans este cea de la care s-a solicitat acordarea dobânzii legale nu are acoperire în petitul acțiunii.

De aceea, obligarea pârâților, prin decizia atacată, la restituirea avansului care fusese plătit la 06.07.2007 nu confirmă ipoteza prezentată de acești recurenți, a incidenței art. 304 pct. 5 C.proc.civ., întrucât în apel nu s-a schimbat nici obiectul, nici cauza cererii de chemare în judecată, nefiind încălcate art. 132 și art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., în cadrul căruia a fost criticată dispoziția instanței de apel, de a obliga toți pârâții, în solidar, la restituirea sumei, în lipsa învestirii cu o asemenea cerere, Înalta Curte recunoaște că, în mod expres, petitul cererii de chemare în judecată nu relevă o solicitare expresă a reclamantei, vizând obligarea

în solidar

a pârâților la restituirea sumei de 300.000 de euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

În egală măsură, reclamanta nici nu a pretins că obligația ar fi divizibilă și, ca atare, nu a pretins ca fiecare pârât să fie obligat să-i restituie o parte din suma pe care a plătit-o.

De aceea, chiar dacă lipsește, într-adevăr, din petitul cererii de chemare în judecată o solicitare expresă a reclamantei, vizând obligarea în solidar a pârâților la restituirea sumei, dispoziția în acest sens a curții de apel nu relevă o pronunțare

extra petita

sau

plus petita

, cu atât mai mult cu cât obligația de restituire este, prin efectul legii, solidară, după cum se va arăta în considerentele care vor fi prezentate în analiza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., recurenții au invocat două ipoteze, prima dintre ele vizând stabilirea în mod eronat a obligației asumate de către S.C. F. S.R.L. ca fiind o obligație esențială a promitenților-vânzători.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, iar nu interpretarea sa greșită.

Această concluzie rezultă în urma interpretării gramaticale a textului legal, din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunz