ÎCCJ, decizie (scj.ro #133344)

Acțiune în revendicare. Litigiu evaluabil în bani. Determinarea căii de atac în raport cu valoarea obiectului cererii indicată prin acțiunea introductivă. Contestarea în recurs a valorii bunului revendicat.

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic

: acțiune în revendicare

-certificat de atestare fiscală

-valoare de impozitare

-raport de expertiză extrajudiciară

-inadmisibilitate

NCPC, art. 98, art. 104, art. 194

Legea nr. 2/2013, art. XVIII

Contestarea, prin cererea de recurs, de către reclamantă a valorii obiectului acțiunii și depunerea unui raport de expertiză extrajudiciară întocmit ulterior pronunțării deciziei din apel, în cuprinsul căruia se menționează o valoare a imobilelor revendicate de peste 1.000.000 lei, nu este de natură a deschide părții calea de atac a recursului, câtă vreme

prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a precizat că

valoarea de impozitare a imobilelor în litigiu, conform

certificatelor de atestare fiscală depuse la dosar,

este inferioară pragului valoric de 1.000.000 lei, prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Secția I civilă, decizia nr. 1625 din 23 septembrie 2016

Prin sentința civilă nr. 335 din data de 18.02.2015 a Tribunalului Constanța, a fost admisă acțiunea reclamantei Parohia A., formulată în contradictoriu cu pârâta Asociația B., s-a constatat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra Bisericii X., situată în municipiul Constanța, număr cadastral electronic x5, imobil intabulat în cartea funciară x5 și „Oficiului parohial”, anexă a bisericii, situat la aceeași adresă, identificat cu numărul cadastral x9-C1, imobil intabulat în cartea funciară nr. x9-C1 și a fost obligată pârâta să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, aceste imobile.

Prin decizia civilă nr. 110/C din data de 12.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, a fost admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 335/2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei cu privire la imobilul „oficiu parohial D+P+M, sediul social-administrativ”, situat în Constanța, având număr cadastral x9-C1, înscris în cartea funciară x9-C1, fiind menținute restul dispozițiilor hotărârii apelate, cât privește imobilul cu număr cadastral x5.

Prin încheierea de ședință din data de 8.06.2015, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel Constanța a dispus amânarea judecării cauzei în vederea administrării probei testimoniale solicitată de către părți, astfel cum a fost încuviințată la acel termen de judecată, constatând administrată proba cu înscrisuri prin depunerea lor de către părți la dosarul cauzei.

Prin aceeași încheiere de ședință, s-a reținut că, la solicitarea Curții în sensul de a preciza dacă sunt chestiuni care să pună în discuție, în caz de soluționare a cauzei, raportarea la calea de atac a recursului, apărătorul ales al pârâtei a arătat că, atât timp cât aspectul valorii obiectului cererii nu a fost contestat la fond, nu îl contestă nici în calea de atac, iar apărătorul ales al reclamantei a precizat că achiesează la opinia părții adverse.

Împotriva deciziei civile nr. 110/C din data de 12.10.2015 și a încheierii de ședință din data de 8.06.2015, în temeiul art. 483 și urm. C.proc.civ., a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea în tot a deciziei recurate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 335/2015, pronunțată de Tribunalul Constanța.

Recurenta-reclamanta a precizat că înțelege să atace și încheierea de ședință din data de 8.06.2015, pronunțată de aceeași instanță.

Motivul de nelegalitate pe care se întemeiază cererea de recurs a fost încadrat de către recurenta-reclamantă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C.proc.civ., respectiv „când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9.02.2016.

Cererea motivată de recurs formulată de către recurenta-reclamantă a fost comunicată pârâtei care, în termen legal, a depus întâmpinare cu privire la calea de atac declarată de către partea adversă și recurs incident împotriva deciziei nr. 110/C din 12.10.2015.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de către reclamantă ca inadmisibil, în raport de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și de valoarea de impunere a celor două imobile, astfel cum rezultă aceasta din certificatele de atestare fiscală, respectiv pentru imobilul clădire sediul social administrativ – 208.510,07 lei, iar pentru imobilul biserică de lemn – 80.000 lei.

În susținerea recursului incident, pârâta a considerat că hotărârea instanței de apel este, în

parte, nelegală, această instanță, interpretând, în opinia sa, eronat dispozițiile art. 22 alin. (4) și (6) din C.proc.civ., precum și ale art. 645 Cod civil 1864.

Întâmpinarea formulată de către recurenta-pârâta a fost comunicată recurentei-reclamante, care, în termen legal, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a apreciat că recursul pe care l-a declarat este admisibil și fondat.

De asemenea, s-a procedat la comunicarea către recurenta-reclamantă și a recursului incident formulat de către recurenta-pârâtă, recurenta-reclamantă depunând întâmpinare cu privire la aceasta, prin care a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

Întâmpinarea la recursul incident formulată de către recurenta-reclamantă a fost comunicată recurentei-pârâte, care, în termen legal, nu a formulat răspuns la aceasta.

Prin rezoluția din 16.05.2016, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C.proc.civ. a fost dispusă întocmirea de către magistratul-asistent a raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursurilor.

La data de 10.06.2016, completul de filtru căruia i-a fost repartizat spre soluționare cauza, analizând conținutul raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor și constatând că întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ. și că a fost întocmit în termenul prevăzut de art. 493 alin. (2) din același cod, în temeiul art. 493 alin. (4) C.proc.civ., a dispus comunicarea acestuia părților, în vederea formulării unui punct de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare.

Conform dovezilor aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 14.06.2016.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport, prin care a apreciat că recursul pe care l-a declarat este admisibil întrucât, în speță, valoarea impozabilă este stabilită în mod greșit prin raportare la certificatele fiscale, această valoare, în opinia sa, urmând să fie stabilită potrivit art. 98 C.proc.civ. și avându-se în vedere raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosarul cauzei odată cu cererea de recurs.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condițiile art. 493 alin. (5) C.proc.civ., s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de  23.09.2016, fără citarea părților.

Examinând recursurile, în condițiile art. 493 alin. (5) Cod procedură civilă, în raport de excepția de inadmisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte urmează a le respinge, ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă – aplicabil proceselor începute până la data de 31 decembrie 2016 - nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1

lit. a)

-

i)

din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Din interpretarea literală a dispozițiilor legale amintite rezultă că hotărârile pronunțate în cauze înregistrate ulterior datei de 15.02.2013, având obiectul evaluabil în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, nu sunt supuse recursului.

Din această perspectivă, pentru determinarea admisibilității prezentei căi de atac, are relevanță valoarea obiectului cererii, având în vedere că obiectul prezentei pricini îl reprezintă o cerere în revendicare, iar aceasta este evaluabilă în bani.

Astfel, ca regulă generală, potrivit dispozițiilor art. 98 C.proc.civ.: „

Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.

(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății. În caz de contestație, valoarea se stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți

”.

Totodată, dispozițiile art. 104 C.proc.civ. prevăd că „

În cererile având ca obiect un drept de

proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea se determină în funcție de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislației fiscale. În cazul în care valoarea impozabilă nu

este stabilită sunt aplicabile dispozițiile

art. 98

”

.

Înalta Curte mai reține și că potrivit dispozițiilor art. 194 lit. c) C.proc.civ. „

Cererea de chemare în judecată va cuprinde (...) obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului (…). Pentru imobile se aplică în mod corespunzător dispozițiile art.104

”.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale evocate, reiese că legiuitorul a înțeles să reglementeze printr-o normă specială, derogatorie, acțiunile având ca obiect dreptul de proprietate și alte drepturi reale, apreciind că, în atare situație, determinarea competenței materiale după valoarea obiectului cererii introductive de instanță se va realiza prioritar în funcție de valoarea de impozitare a imobilului în litigiu, și numai în situația în care aceasta nu este determinată sau determinabilă, se va determina competența materială în funcție de prețuirea făcută de către reclamant prin cererea de sesizare a instanței, prin aplicarea normei generale reglementate de dispozițiile art. 98 C.proc.civ.

Valoarea obiectului litigiului, potrivit art. 104 C.proc.civ., are valență atât sub aspectul determinării competenței, cât și sub aspectul stabilirii căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în aceste cauze.

În speța de față, se constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta Parohia A. a chemat în judecată pe pârâta Asociația B., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamanta a dobândit la data de 1.08.2010 un drept de proprietate asupra imobilelor – Biserica X., situat în Constanța, număr cadastral electronic x5, intabulat în cartea funciară x5-C1 și a „Oficiului parohial” anexă a bisericii, situat la aceeași adresă, identificat cu nr. cadastral x9-C1, urmând a se dispune anularea titlului pârâtei asupra imobilelor descrise anterior și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a precizat că „prezenta cerere evaluabilă în bani are o valoare de peste 200.000 lei, conform certificatelor de atestare fiscală obținute de pârâtă pentru imobilele susmenționate”.

Prin cererea formulată la data de 1.09.2014, reclamanta a formulat cerere de modificare a acțiunii, solicitând obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele – Biserica X., situat în Constanța, număr cadastral electronic x5, intabulat în cartea funciară x5-C1 și a „Oficiului parohial", anexă a bisericii, situat la aceeași adresă, identificat cu nr. cadastral x9-C1, înscris în cartea funciară nr. x9-C1, constatând că reclamanta a devenit proprietara acestora în temeiul legii la data de 1.08.2010, când a încetat pretinsul drept de proprietate al Asociației, titlul de proprietate al reclamantei fiind mai bine caracterizat; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 29.10.2014, în raport de dispozițiile art. 131 alin. (1) C.proc.civ., instanța de fond și-a verificat competența de soluționare a pricinii, Tribunalul Constanța constatând că este competent general, material și teritorial să soluționeze cauza, niciuna dintre părți necontestând valoarea obiectului cererii.

În faza procesuală a apelului, prin încheierea de ședință din data de 8.06.2015, Curtea de Apel Constanța a reținut că, la solicitarea instanței în sensul de a se preciza dacă sunt chestiuni care să pună în discuție, în caz de soluționare a cauzei, raportarea la calea de atac a recursului, apărătorul ales al pârâtei a arătat că, atâta timp cât aspectul valorii obiectului cererii nu a fost contestat la fond, nu îl contestă nici în calea de atac, iar apărătorul ales al reclamantei a precizat că achiesează la opinia părții adverse.

Înalta Curte reține că, potrivit celor menționate în certificatele de impunere fiscală nr. x0 din data de 20.04.2013 și nr. x1 din data de 20.04.2013, eliberate de Serviciul Public de Impozite și Taxe Constanța, aflate în copie în dosarul de fond precum și în dosarul de recurs, valoarea de impunere pentru Biserica de lemn este de 80.000 lei, iar pentru Sediul Administrativ este de 208.510,07 lei (valoarea totală de impunere a celor două imobile fiind de 288.510,07 lei).

Se reține, astfel, că valoarea de impozitare privind imobilele în litigiu este inferioară pragului valoric de 1.000.000 lei inclusiv, prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

În ceea ce privește, contestarea, prin cererea de recurs, de către recurenta-reclamantă a valorii obiectului cererii și susținerea acesteia prin depunerea unui raport de expertiză extrajudiciară, întocmit ulterior pronunțării deciziei din apel, în cuprinsul căruia se menționează o valoare a construcțiilor de peste 1.000.000 lei, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este de natură a deschide părților din prezenta cauză calea de atac a recursului.

Referitor la momentul la care se stabilește valoarea obiectului litigiului, se apreciază că valoarea obiectului cererii se stabilește în raport cu momentul sesizării instanței, acesta fiind momentul în care reclamantul are obligația de a estima valoarea.

Această regulă este confirmată și de prevederile art. 106 C.proc.civ., potrivit cărora instanța legal învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect; aceste dispoziții sunt aplicabile și la judecarea căilor de atac.

Totodată, eventualele modificări ale valorii, generate de durata procesului ori de atitudinea părților, nu sunt de natură a influența felul căii de atac în litigiul respectiv.

Este adevărat că prevederile art. 98 alin. (3) C.proc.civ. statuează că „în caz de contestație, valoarea se stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți, însă, pe de o parte, contestarea valorii este limitată în timp, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, termen la care instanța își analizează competența raportat la această valoare, iar pe de altă parte, prevederile art. 104 C.proc.civ. derogă de la regula stabilită de art. 98 din același cod și se aplică cu prioritate în spețe ca pricina pendinte, astfel că valoarea obiectului prezentei cererii se determină în funcție de valoarea impozabilă a imobilelor în litigiu, astfel cum a fost determinată prin certificatele de impunere fiscală depuse la dosar.

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate și reținând că valoarea obiectului cauzei este sub pragul de 1.000.000 lei inclusiv, prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013, rezultă că decizia nr. 110/C din 12.0.2015 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă, nu este supusă căii de atac extraordinare a recursului, fiind o hotărâre definitivă.

Cu privire la încheierea de ședință din data de 8.06.2015 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă, atacată cu recurs de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că aceasta este o încheiere interlocutorie pronunțată în judecata apelului, care poate fi atacată numai odată cu decizia pronunțată în acea fază procesuală și care este supusă numai acelorași căi de atac ca și aceasta din urmă.

Prin urmare, având în vedere că decizia nr. 110/C din 12.10.2015 a Curții de Apel Constanța, Secția I civilă, este o hotărâre definitivă ce nu este supusă recursului, se constată că și încheierea din data de 8.06.2015, pronunțată în același dosar, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Astfel că, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac nu pot exista în afara legii, regula având valoare de principiu constituțional în raport de prevederile art. 129 din Constituție.

Pentru considerentele mai sus expuse, reținând caracterul definitiv al hotărârilor atacate, precum și principul legalității căilor de atac, Înalta Curte a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei nr. 110/C din 12.10.2015 și a încheierii din 8.06.2015 ale Curții de Apel Constanța.

Cât privește recursul incident declarat de către pârâtă împotriva deciziei nr. 110/C din 12.10.2015, dat fiind caracterul accesoriu al acestei căi de atac în raport cu recursul principal, Înalta Curte a apreciat că se impune adoptarea aceleiași soluții ca în cazul recursului principal, motiv pentru care a respins ca inadmisibil recursul incident, în aplicarea dispozițiilor art. 491 alin. (2) cu referire la prevederile art. 472 alin. (2) C.proc.civ.