ÎCCJ, Decizia nr. 207/2016

Decizia civilă nr. 207/2016

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 7 decembrie 2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de A., judecător în cadrul Judecătoriei Botoșani, în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, împotriva hotărârii nr. 18/J din 16 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Recurenta a solicitat

admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și anularea sancțiunii disciplinare aplicate.

În susținerea recursului, cu toate că magistratul a invocat exclusiv aspecte referitoare la situația de fapt reținută în acțiunea disciplinară și de către instanța de disciplină, întrucât acesta a

criticat implicit modul în care, raportându-se la probatoriul cauzei, instanța de disciplină a interpretat dispozițiile de drept material invocate, cu referire la încadrarea faptelor în abaterea disciplinară în discuție, instanța constată că aceste susțineri pot fi considerate ca vizând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și examinate ca atare, neavând relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că r

ecursul nu a fost motivat explicit în drept.

Autoarea recursului a învederat, astfel, faptul că circumstanțele reale ale cauzei ar fi fost stabilite în mod eronat, datele privind volumul real al activității sale și gradul de complexitate a cauzelor rulate fiind inexact reținute.

S-a subliniat că întârzierile înregistrate în redactarea hotărârilor judecătorești, ce-i sunt reproșate în contextul cauzei, nu ar fi fost consecința relei credințe sau a lipsei unui efort de mobilizare, ci a imposibilității reale de a gestiona dosarele repartizate.

În opinia sa, respectiva situație ar fi determinată de cauze obiective, ce vizează: volumul mare de activitate; complexitatea ridicată a dosarelor repartizate și soluționate; îndeplinirea și a atribuțiilor de ordin organizatoric legate de implementarea noilor coduri, ce-i reveneau în calitate de președinte al instanței; problemele ridicate de punerea efectivă în aplicare, în calitate de judecător, a procedurii de regularizare a cererilor de chemare în judecată, prevăzută de noul C. proc. civ.; răspunderea statului în ceea ce privește asigurarea resurselor umane necesare realizării actului de justiție în condiții de rezonabilitate, dar și în condiții umane pentru judecător.

Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, sub un prim aspect, tardivitatea recursului și, sub un alt aspect, nulitatea recursului, ca urmare a nedepunerii acestuia la instanța a cărei hotărâre se atacă, potrivit art. 490 C. proc. civ. și pentru neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază cererea și dezvoltarea lor, iar, în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La rândul său,

recurenta a formulat și a atașat la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, solicitând motivat: să se constate: că recursul a fost declarat și motivat în termen; faptul că acesta a fost depus în mod corect la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu la Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, autoritate care, în opinia sa, nu poate fi considerată instanță de judecată în sensul dispozițiilor art. 490 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, s-au reiterat considerentele referitoare la situația de fapt și la probele invocate în recurs.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 9 mai 2016, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.

Referitor la excepția tardivității recursului, invocată de intimată, se constată netemeinicia acesteia.

Astfel, în raport cu data comunicării hotărârii - 13 noiembrie 2015, declararea și motivarea cererii de recurs - la data de 2 decembrie 2015, s-a făcut cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 485 C. proc. civ., cu referire la art. 6 din Legea nr. 76/2012.

Asupra excepției nulității recursului, invocată, de asemenea, de către intimată, trebuie subliniat, în primul rând, în raport cu exigențele privind motivarea recursului, faptul că, așa cum s-a statuat în jurisprudența acestei instanțe,

dată fiind specificitatea cauzelor în materia contenciosului disciplinar al magistraților, în cadrul unor astfel de pricini, eventualele critici formulate din perspectiva netemeiniciei unei hotărâri atacate, prin care partea recurentă vizează, în realitate, mai mult sau mai puțin explicit, aspecte de nelegalitate a acesteia, pot fi și au fost examinate de către instanța de control judiciar prin încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În atare situație, în speță, se constată netemeinicia acestei excepții, având în vedere necesitatea asigurării efective a garanțiilor dreptului părților la un proces echitabil, specificitatea cauzelor disciplinare, precum și faptul că, prin criticile formulate, astfel cum au fost expuse sintetic anterior, deși acestea nu au fost încadrate expres în drept, este vizată nelegalitatea hotărârii instanței de disciplină, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aspect ce denotă motivarea recursului cu respectarea dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 și art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din perspectiva dispozițiilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ.,

trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul reia întocmai dispozițiile art. 302 C. proc. civ. de la 1865.

În contextul pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 737/2008, Înalta Curte, raportat și la expunerea de motive ce a determinat menținerea respectivei norme procedurale în noul cod, dublată de amendarea altor texte procedurale pentru respectarea garanțiilor constituționale, consideră că, pentru norma legală menționată nu s-ar mai putea reține un viciu de neconstituționalitate, numai în măsura în care păstrarea regulii depunerii recursului sub aceeași sancțiune în noul cod s-ar face ca o măsură de bună administrare a justiției. Prin urmare, pentru a se asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-ar putea aplica dispozițiile procedurale sancționatorii menționate numai în ipoteza în care s-ar aplica efectiv textele ce au fost amendate pentru a satisface exigențele Curții Constituționale.

Însă, prin Legea nr. 2/2013, s-a amânat, până la data de 1 ianuarie 2017, punerea în aplicare a dispozițiilor C. proc. civ., republicat, potrivit cărora procedura de regularizare a recursului se efectuează de către instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, până la data de 1 ianuarie 2017, când vor intra în vigoare art. 483 și urm. C. proc. civ., în forma prevăzută de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, procedează mai întâi la regularizarea cererii de recurs și la comunicarea actelor procedurale și abia ulterior trece la etapa întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Întrucât, în situația dată, sancțiunea nulității recursului îndreptat la această instanță, iar nu la cea a cărei hotărâre se atacă, nu își găsește o justificare obiectivă, rezonabilă și în acord cu drepturile procesuale ocrotite de dispozițiile constituționale și convenționale, motiv pentru care se constată că excepția invocată este neîntemeiată și va fi respinsă, ca atare.

Pe fond, a

nalizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Examinându-se criticile expuse pe fond, din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi reținute.

Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă vizează, în mod implicit, încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.

Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute.

Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor și întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că,

în perioada 2014 - martie 2015,

recurenta

judecător a înregistrat întârzieri majore, ca număr și ca perioadă, în redactarea hotărârilor judecătorești, astfel încât, în luna noiembrie 2014, aceasta figura cu un număr de 217 de hotărâri judecătorești neredactate (unele și cu peste 500 de zile întârziere), iar la data de 26 martie 2015 magistratul avea 177 de hotărâri restante (cele mai vechi fiind din vara anului 2013).

De asemenea, în perioada martie 2014 - 1 decembrie 2014, judecătorul în cauză nu demarase procedurile de regularizare a cererilor de chemare în judecată în 33 de dosare, nerespectând în mod repetat dispozițiile privind soluționarea cu celeritate a cauzelor.

Situația de fapt anterior expusă și parțial necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele hotărâri examinate, denotă încălcarea normelor legale prevăzute de art. 264 din vechiul C. proc. civ., de art. 200-201 și art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ., precum și de art. 310 alin. (2) din vechiul C. proc. pen. și de art. 406 din noul C. proc. pen., de către recurenta judecător, neavând relevanță, din această perspectivă, situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența unor pretinse cauze extrinseci ce ar fi determinat respectiva stare de fapt.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta ambelor teze normative ale textului legal incriminator, care se concretizează în inacțiuni neconforme cu îndatoririle profesionale, și o analiză a factorilor care au determinat și, respectiv a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul unei verificări disciplinare, pentru fapte similare, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a întârzierilor.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind cauzele ce ar fi determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe atât de numeroase sau nu de o durată atât de mare.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior cu privire la faptul că acest gen de conduită este neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat, neavând relevanță sub acest aspect faptul că, la momentul soluționării recursului restanțele au fost eliminate.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, excepția tardivității și excepția nulității recursului, invocate de intimata Inspecția Judiciară.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A., împotriva hotărârii nr. 18/J din 16 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 6 iunie 2016.