ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2415/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantă A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 2762/22.11.2016 prin care pârâtul refuză plata sumei de 3643 RON către A., cu consecința obligării acestuia la plata sumei solicitate de A., conform cererii de plată nr. x/14.01.2016 înregistrată la pârât cu numărul x/28.01.2016.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1530 din 30 martie 2018, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării acestuia la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurentul a reluat situația de fapt, susținând, referitor la calitatea de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015, greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care pleacă instanța fiind una eronată și nu-si găsește suportul în dispozițiile legale incident, făcând trimitere la definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurări și creanță de asigurare.

Potrivit recurentului, creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, in condițiile în care își exercita un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civila obligatorie, în speță B. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conținut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obținut ca efect al subrogării, este un drept propriu asigurătorului Casco care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

În concluzie, contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor și limitelor impuse de acest act normativ.

Prin urmare, orice statuare a primei instanțe, în sensul că Fondul ar fi recunoscut calitatea A. de creditor de asigurare, nu prezintă relevanță, neputând constitui argument în susținerea sau combaterea pretențiilor din cererea de chemare în judecată.

În continuare, recurentul a susținut greșita interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dată de prima instanță, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare și nu pe contract de asigurare cum reține instanța.

În continuare, a reluat definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurări și creanță de asigurare, ce se regăsesc în conținutul art. 4 din Lege, precizând că Legea definește chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, fâcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lil. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011.

Recurentul a susținut că prima instanță a ignorat și dispozițiile art. 2 alin. (1)

coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. dispoziții care determină scopul înființării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susține că Fondul preia obligațiile asigurătorului în faliment, obligații rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator/succesor al unui asigurător aflat în faliment.

A apreciat astfel că interpretarea dată de către prima instanță este de natură să încalce flagrant scopul înființării Fondului și modalitatea de funcționare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obținut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăți de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate că, contrar celor reținute de prima instanță, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acțiunea de regres este o acțiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăților efectuate pentru asigurații lor, iar nu o acțiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanță a înlăturat în mod nelegal susținerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societății B., susținând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, și a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și alin. (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, a precizat că în mod corect a apreciat că societatea intimată este unic creditor de asigurare, aplicând plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii în totalitate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 2762/22.11.2016, prin care pârâtul a refuzat plata sumei de

3643 RON, cu consecința obligării acestuia la plata sumei solicitate, conform cererii de plată nr. x/14.01.2016.

Se reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, pârâtul a avut în vedere că în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art,521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) este corectă, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1530 din 30 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2020.