ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2772/2020

Ședința publică din data de 24 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 13.01.2017 reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei F.G.A. nr. 3268/27.12.2016, obligarea pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv 993,13 RON și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 2056 din 31 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia F.G.A. nr. 3268/27.12.2016 și a obligat pârâtul F.G.A. să emită o decizie motivată privind analiza de fond a cererii de plată nr. x/30. 05. 2016.

Împotriva sentinței a pronmovat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii reclamantei.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A. S.A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile F.G.A., urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B. S.A. ("B."), în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. S.A. și asiguratul său. A apreciat recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanță de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 și Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susținut recurentul că interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către F.G.A., preluând obligațiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile F.G.A., potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

Așadar, F.G.A. nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. S.A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni comerciale, în scopul obținerii de profit și care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. S.A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

O altă critică formulată în raport de sentința atacată s-a referit la încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ. și art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004, în ceea ce privește interpretarea dată mențiunilor din Lista potențialilor creditori de asigurări. În prim rând, recurentul a susținut că acest aspect nu a fost pus în discuția părților, fiind încălcat principiul contradictorialității. În al doilea rând, argumentul instanței de fond este neîntemeiat întrucât Lista potențialilor creditori de asigurări este publicată anterior verificării, de către Comisia specială, a dosarelor de daună și a cererilor de plată, pe care le poate admite sau respinge, conform art. 13 din Legea nr. 213/2015. Publicarea listei reprezintă un act administrativ premergător declanșării procedurii necontencioase de plată, demarată prin depunerea cererii de plată de către persoana interesată în obținerea despăgubirii, astfel cum a precizat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 80/2017.

Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că, prin sentința recurată, au fost încălcate dispozițiile art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. S.A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. În mod similar, poziția A. S.A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că și în cazul procedurii administrative reclamanta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către F.G.A. a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiție suspensivă a creanței reprezentând sumele respinse la plată, nu și cu privire la înscrierea creanței de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiție rezolutorie.

A mai arătat recurentul că și F.G.A. s-a înscris la masa credală a asigurătorului B., iar reclamanta nu a formulat contestație față de înscrierea sa în tabel.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de control judiciar constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 5400,5 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A. în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2056 din 31 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.