ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5039/2018

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 iunie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub număr de dosar x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Căpitănia Zonală Galați, reprezentată de Autoritatea Navală Română, Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor și Administrația Finanțelor Publice Galați, solicitând instanței restituirea în natură a pontonului gruie "B." și a remorcherului "C.", aflate ilegal în proprietatea Căpităniei Zonale Galați, în urma naționalizării în baza Legii nr. 119/1948, sau plata echivalentului în RON a sumei de 5.000.000 EUR, contravaloarea celor două bunuri.

În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 10/2001.

La termenul din 20 martie 2013, Tribunalul București a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale, iar prin sentința civilă nr. 629 din 20 martie 2013 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galați.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați sub același număr x/2012.

Autoritatea Navală Română a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La termenul din 19 iunie 2015, reclamantul a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Galați, excepție care a fost admisă prin sentința civilă nr. 7844 din 28 august 2015, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Galați.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub număr de dosar x/2012

Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii.

Pentru termenul din 16 decembrie 2015, reclamantul a depus precizări prin care a înțeles să completeze și să modifice cererea de chemare în judecată, arătând că dorește să se judece în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Navală Română și Căpitănia Zonală Galați.

Totodată, reclamantul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Galați, susținând că, în speță, competența ar aparține Tribunalului Tulcea, deoarece a fost formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 4 februarie 2016, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Galați.

La termenul din 18.03.2016, instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin încheierea din 12.07.2016, instanța a respins excepția inadmisibilității.

În motivare, instanța a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiect al legii reparatorii numai bunurile imobile, așa cum sunt ele definite prin art. 6 din lege. Textul arătat stabilește că pot fi acordate măsuri reparatorii pentru terenuri, cu sau fără construcții, precum și pentru bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcții.

Potrivit art. 539 C. civ., bunurile mobile sunt bunurile pe care legea nu le consideră imobile, iar navele nu se regăsesc printre bunurile imobile prevăzute de art. 537 și 538 C. civ.

De altfel, chiar dacă este abrogat, Codul comercial prevedea în art. 490 că navele sunt bunuri mobile.

În condițiile în care cele două nave sunt considerate bunuri mobile și neputând fi încadrate în bunurile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 10/2001, instanța a constatat că bunurile revendicate de reclamant nu ar fi putut face obiectul unei cereri întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Autoritatea Navală Română a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția autorității de lucru judecat.

La termenul din 30.09.2016, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Navale Române.

Prin sentința civilă nr. 1049 din 19 octombrie 2017, Tribunalul Galați a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Navală Română și a respins cererea împotriva acestei pârâte ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Căpitănia Zonală Galați și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

În motivare, s-a reținut că reclamantul este moștenitorul defunctului D., fiind nepotul acestuia.

Defunctul D. a fost proprietarul celor două bunuri revendicate, respectiv pontonul gruie "B." și remorcherul "C.".

În temeiul Legii nr. 119/1948, cele două nave au fost naționalizate, ele figurând la pozițiile 22 și 77 din anexa la lege. Naționalizarea a fost concretizată prin încheierea proceselor-verbale nr. x și 2526 din 07.07.1948.

Din relațiile furnizate de Autoritatea Navală Română și Căpitănia Zonală Galați, dovedite prin înscrisurile anexate răspunsului, instanța a considerat că atât pontonul gruie "B.", cât și remorcherul "C.", în momentul naționalizării nu se mai aflau în posesia moștenitorilor defunctului D.. Aceste nave se aflau în Yugoslavia, la Belgrad, fiind luate și folosite de Statul yugoslav.

Aceste nave nu au mai fost niciodată restituite de Statul yugoslav moștenitorilor defunctului D. sau Statului Român, motiv pentru care, în anul 1977, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 443/1972 privind navigația civilă, au fost scoase din evidențele Căpităniei Portului Galați.

În drept, s-a arătat că, potrivit art. 563 C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.

În cauză, având în vedere că bunurile nu mai există, reclamantul ar avea dreptul doar la despăgubiri.

Or, în situația în care bunul revendicat nu mai există și se solicită despăgubiri, calitate procesuală pasivă o are Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și nu o altă persoană juridică.

Pentru aceste motive, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Navală Română și a respins cererea față de aceasta ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă

Pe fondul cauzei, Tribunalul Galați a reținut că una dintre condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare este ca reclamantul să dovedească că este proprietarul bunurilor revendicate.

Or, în cauză, s-a constatat că, prin procesele-verbale nr. x și 2526 din 07.07.1948, cele două nave au ieșit din patrimoniul autorului reclamantului și au intrat în patrimoniul Statului Român. Așadar, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată autorul reclamantului nu mai avea calitatea de proprietar al bunurilor revendicate, astfel încât nici reclamantul nu poate avea calitatea de proprietar.

În aceste condiții, pentru dovedirea calității de proprietar, s-a considerat că reclamantul ar fi trebuit să solicite anterior promovării acestei acțiuni nulitatea absolută a proceselor-verbale nr. x și 2526 din 07.07.1948.

În cadrul acțiunii în constatarea nulității celor două procese-verbale reclamantul ar fi trebuit să dovedească preluarea abuzivă a bunurilor și cauza imorală gravă sau frauda la lege, care ar duce la nulitatea naționalizării. De asemenea, reclamantul ar fi trebuit să probeze că prin naționalizare ar fi fost prejudiciat în posibilitatea pe care ar fi avut-o de a obține restituirea în natură sau prin echivalent a navelor de la Statul yugoslav, având în vedere că la momentul naționalizării navele se aflau de 3 ani la dispoziția Statului yugoslav.

În lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate nulitatea absolută a proceselor-verbale nr. x și 2526 din 07.07.1948, Tribunalul Galați a considerat că reclamantul nu poate dovedi calitatea de proprietar al bunurilor revendicate, atât timp cât autorul său a pierdut proprietatea bunurilor prin naționalizare.

Pentru aceste motive, nefiind îndeplinită una dintre condițiile pentru exercitarea acțiunii în revendicare, instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 1049 din 19 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, reclamantul A. a declarant apel, care, prin decizia civilă nr. 23/A din 7 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar, având în vedere și prevederile art. 425 lit. b) din Noul C. proc. civ., a înlăturat critica apelantului vizând împrejurarea că hotărârea instanței de fond nu respectă dispozițiile legale referitoare la conținutul hotărârii judecătorești, arătând că motivarea unei hotărâri judecătorești este considerată realizată și atunci când instanța, deși a motivat pe scurt hotărârea sa, a examinat totuși în mod real problemele esențiale ce au fost supuse judecății, permițând astfel exercitarea controlului judiciar.

Mai mult, s-a arătat că instanța de apel cu ocazia exercitării controlului judiciar în mod devolutiv poate analiza și complini eventualele lipsuri vizând temeinicia și legalitatea acestuia, în raport de probele administrate și motivele invocate.

Reținerea tribunalului în sensul că bunurile au fost proprietatea lui D., iar reclamantul are calitatea de succesor al acestuia, sunt aspecte ce nu contrazic ideea că reclamantul nu are calitatea de proprietar al bunurilor pentru că se menționează expres că această calitate a reclamantului nu există la momentul promovării acțiunii de față, proprietatea fiind pierdută de autorii reclamantului în anul 1948.

Astfel, s-a apreciat că hotărârea instanței de fond nu prezintă nicio contradicție în motivarea soluției cu privire la aceste aspecte și nu poate fi sancționată pe acest motiv.

În concordanță cu cele reținute de instanța de fond, curtea de apel a arătat că moștenitorii defunctului D. (autorii reclamantului) au pierdut proprietatea asupra celor două bunuri revendicate în anul 1948, prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948, dar, în acord cu legiuitorul român de după anul 1990, cu jurisprudența națională și a CEDO, precum și cu poziția exprimată de reclamant, această naționalizare are un caracter abuziv în ceea ce privește pierderea/preluarea dreptului de proprietate.

În această situație, dreptul de proprietate nu s-a transmis legal Statului Român, rămânând în continuare în patrimoniul persoanelor față de care s-a dispus naționalizarea și fiind transmis ulterior mortis causa reclamantului-apelant.

În aceste condiții, contrar celor reținute de Tribunalul Galați, instanța de apel a apreciat că, pentru a se dispune o eventuală admitere a acțiunii în revendicare, nu era necesar ca, în prealabil, să se dispună anularea proceselor-verbale nr. x/1948 și nr. y/1948 privind trecerea celor două bunuri din proprietatea moștenitorilor defunctului D. în proprietatea Statului, în baza Decretului nr. 119/1948.

Totuși, acțiunea în revendicare mobiliară de față nu ar putea fi primită, având în vedere celelalte argumente ale instanței de fond, respectiv faptul că la acest moment, ca și la momentul aplicării Decretului nr. 119/1948, bunurile nu se află/nu se aflau/nu s-au aflat niciodată în posesia Statului Român.

Cele două bunuri revendicate sunt bunuri mobile, conform dispozițiilor art. 490 Codul comercial, astfel că retrocedarea proprietății/stabilirea de măsuri compensatorii nu se poate face în baza legilor speciale emise de Stat după anul 1990, cum ar fi Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare etc., ci doar prin admiterea unei acțiuni în revendicare promovată pe calea dreptului comun, așa cum este și cea de față.

Mai mult decât atât, prin sentința civilă nr. 2343 din 23 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin neapelare, o cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la aceleași nave a fost respinsă ca urmare a faptului că reclamantul A. nu a formulat niciodată notificarea prevăzută de legea specială, ci s-a adresat direct instanței de judecată.

Instanța de apel a amintit că acțiunea în revendicare este acțiunea promovată de proprietarul neposesor (în speță reclamantul-apelant) împotriva posesorului neproprietar.

Așa cum și tribunalul a arătat, cu procesele-verbale nr. x/1948 și nr. y/1948 de preluare a proprietății în baza Decretului nr. 119/1948, cu fișa de evidență a vasului C. din data de 6.09.1951, cu fișa de evidență a vasului B. din data de 24.05.1951, cu adresa nr. x/16.08.1948 a Direcției Marinei Comerciale - Căpitănia Portului Galați, dar mai ales cu fișele matricole ale celor două nave revendicate, s-a dovedit că nici la momentul preluării abuzive a bunurilor de către Statul Român, nici ulterior, până la data de 15.03.1977 și, respectiv, de 2.02.1977 (când vasele au fost scoase din evidențele Căpităniei Portului Galați - ceea ce echivalează cu pierderea proprietății) pârâții Căpitănia Zonală Galați și Statul Român nu au fost posesorii vaselor, ele rămânând în posesia fostului Stat Yugoslavia.

În aceste condiții, s-a reținut că pârâții Căpitănia Zonală Galați și Statul Român nu pot fi obligați să restituie reclamantului (nici măcar prin echivalent) cele două vase, întrucât nu au avut și nu au la momentul promovării acțiunii de față sau a soluționării ei posesia, ci Yugoslavia, acest din urmă stat putând fi obligat la restituirea bunurilor către proprietar.

Așa fiind, s-a apreciat că acțiunea civilă în revendicare mobiliară a celor două vase este nefondată în raport cu pârâții Căpitănia Zonală Galați și Statul Român, întrucât pârâții, chiar și ca persoane care au preluat vremelnic și abuziv proprietatea, nu sunt posesorii bunurilor revendicate, ceea ce face imposibilă admiterea acțiunii în temeiul dispozițiilor art. 480 vechiul C. civ. sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Chiar dacă naționalizarea a fost făcută de Statul Român, chiar dacă acesta a preluat abuziv proprietatea și nu s-a comportat, alături de Căpitănia Zonală Galați, ca un proprietar diligent, în sensul că nu a preluat posesia navelor de la Statul Yugoslav, ci s-a mulțumit să renunțe la dreptul de proprietate prin aplicarea dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 443/1972, acest fapt nu înseamnă că nu mai sunt aplicabile regulile analizării temeiniciei unei acțiuni în revendicare (mobiliară sau imobiliară) privind posesia bunurilor revendicate.

Având în vedere că acțiunea în revendicare nu este fondată pentru lipsa calității de posesor neproprietar a pârâților Căpitănia Zonală Galați și Statului Român, curtea de apel nu a putut dispune recunoașterea dreptului reclamantului de a primi valoarea bănească a celor două vase, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Așa cum și Tribunalul Galați a arătat, pârâta Autoritatea Navală Română nu are calitate procesuală pasivă doar pentru simplul fapt că este autoritatea în subordinea căreia se află pârâta Căpitănia Zonală Galați, aceasta din urmă având personalitate juridică distinctă de Autoritatea Navală Română, iar Autoritatea nu este detentorul/posesorul bunurilor revendicate.

Cu privire la aspectele dacă autorului reclamantului, D., îi erau aplicabile sau nu dispozițiile Decretului nr. 119/1948 sau dacă restituirea celorlalte bunuri imobile naționalizate s-a făcut sau nu în baza Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că acestea nu au nicio relevanță în prezenta cauză, care este o acțiune în revendicare (de altfel, dacă s-ar fi considerat că este o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, s-ar fi invocat, ca și în dosarul nr. x/2012 în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 2343/23.11.2012 a Tribunalului Galați, secția I civilă, excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa notificării și neparcurgerea procedurii administrative în fața deținătorului bunului revendicat pe norma juridică specială).

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, recurentul-reclamant A. a declarat recurs.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. 1865, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii în revendicare.

În opinia recurentului, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, străine de cele aplicabile în cauză, instanța a schimbat înțelesul neîndoielnic al unor acte depuse în dosar, hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după un scurt istoric al cauzei, recurentul-reclamant critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că aceasta nu cuprinde motivele de drept material sau procedural care au format convingerea instanței de apel, având în vedere invocarea dispozițiilor art. 9, art. 477, art. 480 și ale 425 C. proc. civ. (forma în vigoare din anul 2013), în condițiile în care prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul instanțelor de judecată în anul 2012 și, indiferent de momentul la care se soluționează definitiv, căilor de atac trebuia să li se aplice C. proc. civ. anterior.

Astfel, apreciază recurentul, invocarea altor texte de lege, fără incidență în cauză, nu echivalează cu o motivare corectă și completă a hotărârii.

Totodată, arată recurentul-reclamant, în mod greșit s-a pronunțat instanța de apel și atunci când a respins solicitarea sa de a completa probele administrate la instanța de fond. La termenul de judecată din 07.02.2018, apelantul, prin apărător, a solicitat ca instanța să primească, în susținerea motivelor de apel, câteva înscrisuri (fiindcă necesitatea depunerii acelor înscrisuri a rezultat din dezbateri și erau necesare soluționării cauzei) care făceau dovada posesiei Statului Român sau fostului proprietar asupra bunurilor.

Deși era incident C. proc. civ. din 1865, care prevedea posibilitatea depunerii înscrisurilor, conform dispozițiilor art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel l-a decăzut din probă cu motivarea că a solicitat administrarea probei cu acte noi la primul termen de judecată în apel (pct. 10.3 din motivarea deciziei pronunțată în apel).

Instanța de apel, consideră recurentul, a refuzat netemeinic depunerea unor înscrisuri în susținerea motivelor de apel.

Înscrisurile aflate la dosar, pe care le detaliază în cuprinsul cererii de recurs (fișe de evidență a vaselor aflate în discuție, fișe matricole etc.), inclusiv raportul de expertiză efectuat la instanța de fond, relevă o situație contrară celei reținute de instanța de apel (anexele 12.13-12.15, 12.21 si 12.22 la raportul de expertiză), în sensul că, arată recurentul, nimic nu dovedește posesia statului yugoslav asupra navelor. Faptul că acestea desfășurau operațiuni navale pe diverse sectoare de Dunăre nu înseamnă că se schimbase regimul proprietății.

Calitatea de posesor a unui bun mobil nu se stabilește doar în considerarea locului unde se află acel bun. E incorectă abordarea instanței de a reține toate exigențele de la bunurile imobile referitoare la noțiunea de posesor, întrucât trebuiau analizate particularitățile aplicabile unui bun mobil de această natură.

Poate în anul 1945 navele în litigiu au operat și în sectorul de Dunăre yugoslav, dar acest aspect, arată recurentul, nu înseamnă că fostul proprietar, D., a pierdut atunci proprietatea. Proprietatea a pierdut-o în anul 1948 la naționalizare. Dacă, după anul 1948, statul român și-a dat acordul ca navele să opereze în continuare tot pe sectorul fluvial yugoslav nu înseamnă, de asemenea, că a pierdut proprietatea.

Dacă statul român ar fi pierdut proprietatea asupra navelor nu mai avea nicio rațiune demersul acestuia pentru casare din anul 1977. Mențiunile din fișele matricole ale navelor, înscrise în anul 1977, dovedesc doar faptul că statul român nu s-a îngrijit ca un adevărat proprietar de bunurile pe care și le-a apropriat prin naționalizare.

Referitor la inexistența despăgubirilor acordate proprietarului cu ocazia naționalizării, pentru că s-a apreciat că navele nu mai există, fiind radiate și din evidențele portuare în anul 1977, în cauză s-a încuviințat efectuarea unei expertize în specialitatea navală pentru stabilirea valorii în echivalent. Niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni asupra raportului de expertiză.

Art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția CEDO arată că în sfera noțiunii de "bun" intră atât bunuri imobile, cât și bunuri mobile, dar și drepturi de creanță, drepturi reale etc., în sensul larg al noțiunii și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa.

Fiindcă repararea prejudiciului nu mai este efectiv posibil a se realiza în natură, recurentul-reclamant apreciază că aceasta urmează a se face în echivalent valoric, la valoarea stabilită de expert.

Intimata-pârâtă Autoritatea Navală Română Constanța a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările intimatelor formulate prin întâmpinări, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea este nelegală când:

"nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia recurată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare."

Din interpretarea textului de lege menționat rezultă că procesele începute anterior intrării în vigoare a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 sunt guvernate de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865.

Așadar, prezentul litigiu a fost inițiat în 2012, sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 și, prin urmare, dispozițiile acestui cod vor guverna toate actele de procedură legate de acesta, inclusiv cererile incidentale și căile de atac.

Se constată însă că prevederile din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, reținute în motivare de instanța de apel, nu cuprind nicio diferență de substanță cu cele care își au corespondentul în C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil speței), astfel că, în raport de raționamentul logico-juridic al instanței, de argumentele care au stat la bază, soluția adoptată ar fi fost aceeași indiferent de legea aplicabilă.

Recurentul nu se poate prevala de faptul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele de drept material sau procedural care au format convingerea instanței de apel, având în vedere invocarea dispozițiilor art. 9, art. 477, art. 480 și ale 425 C. proc. civ. (forma în vigoare din anul 2013), în condițiile în care prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul instanțelor de judecată în anul 2012 și ar fi fost aplicabile dispozițiile C. proc. civ. din 1865, întrucât ambele actele normative conțin reglementări similare cu privire la aspectele semnalate (principiul disponibilității părților în procesul civil, soluțiile instanței de apel, elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină motivarea unei hotărâri etc.). Așadar, simpla eroare materială de redactare a deciziei prin indicarea unor texte legale corespondente din noul C. proc. civ. nu este de natură a atrage cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. 1865.

Această concluzie își menține valabilitatea și în privința dispoziției de respingere a încuviințării probei cu înscrisurile depuse de reclamantul-apelant la primul termen de judecată în apel, deoarece art. 292 alin. (1) din C. proc. civ. 1865 prevede că "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare". Ca urmare, instanța de apel în mod legal a reținut, în limitele marjei sale de apreciere, că înscrisurile suplimentare depuse de apelant nu sunt utile cauzei, necesitatea administrării lor nerezultând din dezbateri.

Contrar susținerilor recurentului, în speță, instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele motivelor de apel formulate, respectând prevederile art. 295 C. proc. civ., stabilind situația de fapt sub toate aspectele, în raport de probele administrate și de particularitățile speței.

Instanța de apel are plenitudine de apreciere în evaluarea probelor administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză sau de administrare a probatoriului.

Instanța de apel a constatat că bunurile revendicate, pontonul gruie "B." și remorcherul "C.", au fost proprietatea lui D., iar reclamantul are calitatea de succesor al acestuia.

Moștenitorii defunctului D. (autorii reclamantului) au pierdut proprietatea asupra celor două bunuri revendicate în anul 1948, prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948.

Este esențial de amintit că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acelui bun de la posesorul neproprietar.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de apel să conchidă că, în speță, nici la momentul preluării abuzive de către Statul Român, nici ulterior, Statul Român nu a fost posesorul navelor, acestea rămânând în posesia fostului Stat Yugoslav. Navele în discuție nu au fost niciodată restituite către Statul Român, astfel că, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 443/1972 privind navigația civilă, acestea au fost scoase din evidența Căpităniei Portului Galați.

Împrejurarea că bunurile mobile (cele două nave fiind considerate bunuri mobile de art. 490 Codul comercial) au căzut sub incidența Legii nr. 119/1948, nu echivalează cu deținerea sau exercitarea la vreun moment de către Statul Român a posesiei asupra acestor bunuri, întrucât prin efectul naționalizării pârâtul Statul Român nu a devenit în mod automat posesor al navelor.

Astfel, simpla speranță de a redobândi un bun sau valoarea de înlocuire a acestuia, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, nu face ca acțiunea în revendicare să devină fondată, câtă vreme pârâții Căpitănia Zonală Galați și Statul Român nu au fost posesori ai vaselor, bunurile revendicate rămânând în posesia fostului Stat Yugoslavia.

Se impune precizarea că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt invocate în fața instanței a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, hotărârea este nelegală:

"când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Deși recurentul a invocat pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. 1865, se constată că indicarea acestuia are un caracter pur formal, întrucât recurentul nu a arătat care este actul juridic dedus judecății și în ce constă interpretarea greșită a acestuia în sensul textului legal evocat, ci a antamat probleme ce țin de modalitatea de interpretare a probelor (fișe de evidență/matricole, procese-verbale, raport de expertiză etc.), inclusiv sub aspectul posesiei, ca stare de fapt.

Este de amintit că art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865 se referă la actele juridice în sens de negotium juris, adică manifestări de voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentum probationis, adică de înscris, ca mijloc de probă.

O reanalizare a situației de fapt la care tinde în realitate recurentul-reclamant nu justifică nici invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a legii, recurentul aducând în discuție chestiuni de fond a căror analiză, astfel cum s-a arătat, excedează competenței instanței de recurs.

Prin urmare, nu se poate reține nici incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, cu atât mai mult cu cât se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale acestuia (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Vor fi respinse de plano criticile de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ. 1865, reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

Pentru argumentele înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. 1865 invocate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 23/A din 7 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2018.