ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1202/2018

Ședința publică din data de 18 aprilie 2018

Asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin la data de 09.12.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., și B. S.A. - Sucursala Drobeta-Turnu Severin, a solicitat ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate, în ceea ce privește contractul de credit nr. x/2008 - condiții particulare și condiții generale, precum și actul adițional nr. x/2011- reeșalonare credit integral, să constate lipsa costului total al creditului, respectiv a dobânzii anuale efectiva - DAE - în contractul de credit nr. x/2008, cu consecința că acest credit este fără costuri, să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de întocmire dosar înscrisă la pct. 8 alin. (1) din contractul de credit nr. x/2008 - condiții particulare, ca fiind de 1.049,76 Euro sau 1,44% dar nu mai puțin de 200 Euro, să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale nr. x alin. (3) care prevede perceperea unui comision lunar de gestionare a creditului, în cuantum de 0,10% lunar, calculat în perioada august 2007 - ianuarie 2011 la valoarea creditului acordat și transformat apoi, prin actul adițional nr. x/2011 în comision de administrare de 0,1% calculat la soldul creditului, să constate caracterul abuziv al comisioanelor introduse prin actul adițional nr. x/2011, respectiv comisionul lunar de administrare a creditului, penalitate/comision pentru înregistrarea pe cont a creditului restant 10 EUR, comision pentru recuperarea pe contencios 5 euro, să constate caracterul abuziv al clauzei nr. 3.3 din contractul de credit nr. x/2008 - condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar al reclamantului care prevăd modalitatea (formula) de calcul a dobânzii raportată la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile, să constate caracterul abuziv al clauzei de la pct. 8 din condiții generale, care impun împrumutatului încheierea contractului de asigurare a bunurilor aduse în garanție și/sau a bunurilor achiziționate din credit/a poliței de asigurare de viață/a certificatului de asigurare/a poliței de accident pe toată perioada de creditare pentru împrumutat la o instituție sau societate de asigurări agreată de Bancă; să constate caracterul abuziv al clauzei de la pct. 9.2.6 din Condiții generale "În situația în care, pe parcursul derulării creditului, gradul de acoperire cu garanții s-ar situa sub valoarea stabilită în momentul acordării creditului, Banca își rezervă dreptul de a cere ca Împrumutatul să constituie sau să facă, să se constituie garanții suplimentare, întrucât deprecierea este generală și nu ține de persoana reclamantului și acesta nu poate fi sancționat.

De asemenea, ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1-7, a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a acestor clauze, să dispună modificarea contractului de credit bancar încheiat între reclamanți și B., prin eliminarea clauzelor arătate la pct. 1-7, să fie obligata pârâta la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1 -7, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor (evaluând provizoriu cuantumul acestor sume la aprox. 26.509,76 Euro, din care: dobânda încasată necuvenit - 19.300 Euro, comision întocmire dosar - 1.049,76 Euro, comision de gestiune lunar, de 0,10 % aplicat la valoarea inițială a creditului până în 2011 când a fost calculat la sold - 4760 Euro, prime de asigurare reținute, reprezentând 0,029% din valoarea creditului acordat, calculate la soldul creditului - 1400 Euro), să oblige pârâta la acordarea către reclamant a dobânzii legale pentru sumele de bani plătite cu titlu nedatorat în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. I. Totodată a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

Prin sentința nr. 704 din 10.11.2016 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției, invocată de pârâte; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a fost anulată în parte clauza contractuală referitoare la comisionul de întocmire a dosarului de credit, cuprinsă la pct. 8 din condițiile particulare și pct. 4.1 lit. a) din condițiile generale ale acestuia, în privința cuantumului procentual; a fost anulată clauza contractuală referitoare la comisionul de gestiune, cuprinsă la pct. 8 din condițiile particulare și pct. 4.1 lit. b) din condițiile generale ale acestuia; s-a luat act de faptul că intervenienta forțat a fost de acord; au fost obligate pârâtele în solidar la restituirea către reclamantul A. a sumei de 849,76 euro, încasată în cadrul comisionului de întocmire a dosarului de credit; au fost obligate pârâtele în solidar la restituirea către reclamantul A. a sumei de 1.674,41 euro, încasată cu titlu de comision de gestiune în perioada 15.08.2008 - 17.09.2010; a fost admisă în parte cererea expertului de majorare a onorariului și dispune majorarea acestuia de la suma de 800 RON la suma de 1.000 RON; a obligat reclamantul A. la plata către expertul C. a sumei de 200 de RON, reprezentând cuantumul majorării onorariului; a obligat pârâtele în solidar la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert; a obligat reclamantul A. la plata către pârâte a sumei de 1.054 RON, reprezentând onorariu de avocat; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, reclamantul A. urmând să plătească pârâtelor suma de 54 de RON; au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamantul A., ca neîntemeiate.

Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 169/2017 din 22 iunie 2017, a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței nr. 704 din 10.11.2016 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin și a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și D. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 198/2017 din 12 decembrie 2017 Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a declinat competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A., în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 27 decembrie 2017.

Prin rezoluția completului din data de 08 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 18 aprilie 2018.

În ședința publică din data de 18 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reținut că,,(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești".

Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la paragraful nr. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare și din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Mehedinți în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Craiova căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 169/2017 din 22 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2018.