ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 875/2018

Ședința publică din data de 14 martie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vrancea la 15 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L. a solicitat obligarea pârâților Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Câmpuri prin Primar și Consiliul Local Cîmpuri la plata sumei de 49.500 RON reprezentând contravaloarea serviciilor prestate pentru edificarea unei grădinițe pentru copii, pentru restabilirea și extinderea școlii generale nr. 1 și a unui studiu de prefezabilitate pentru canalizare și stație de epurare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1021 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2003 din 14 octombrie 2014, Judecătoria Focșani a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Panciu.

Cauza a fost înaintată și înregistrată sub același număr, pe rolul Judecătoriei Panciu, la 25 noiembrie 2014.

Prin sentința civilă nr. 565/2016 din 2 iunie 2016 pronunțată de Judecătoria Panciu în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca neîntemeiată lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L. și a fost obligată pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Câmpuri să achite reclamantei despăgubiri civile în cuantum de 49.500 RON reprezentând contravaloarea serviciilor prestate si neachitate conform facturilor nr. x/30.06.2009, nr. y/04.12.2009, nr. w/1.12.2009 și nr. z/4.12.2009.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Câmpuri.

Prin decizia civilă nr. 59/2017 din 14 februarie 2017, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Câmpuri împotriva sentinței civile nr. 565/2016 din 2 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Panciu, în dosarul nr. x/2014.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Câmpuri, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 3 și 6 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Galați la 21 iulie 2017.

Prin decizia civilă nr. 128/R din 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Galați, secția I civilă la 21 iulie 2017 a declinat competența de soluționare a recursului declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Câmpuri împotriva deciziei nr. 59/2017 din 14 februarie 2017 a Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 3 noiembrie 2017.

Magistratul-asistent raportor a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, ale cărui concluzii au fost de admitere a excepției necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Vrancea în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Galați căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă UAT CÎMPURI împotriva deciziei civile nr. 59/2017 din 14 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, în favoarea Curții de Apel Galați.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2018.