ÎCCJ, decizie (scj.ro #158632)

Litigiu cu element de extraneitate. Clauză atributivă de competență. Invocarea excepției necompetenței generale a instanțelor române. Încălcarea priorității dreptului Uniunii Europene

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procesul civil internațional

Index alfabetic: acțiune în pretenții

element de extraneitate

clauză atributivă de competență

excepția necompetenței generale a instanțelor române

prioritatea dreptului european

Regulamentul UE nr. 1215/2012, art. art. 4, art. 5, art. 13, art. 25, art. 66

C. proc. civ., art. 4, art. 130 alin. (1), art. 551 alin. (1), art. 1065, art. 1068

Articolul 4 C.proc.civ. prevede aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, iar art. 1065 C.proc.civ. stabilește că dispozițiile Cărții a VII-a privind procesul civil internațional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Astfel, în cazul unui litigiu în materie comercială cu element de extraneitate, în condițiile existenței unei clauze atributive de competență prin care s-a convenit ca raportul juridic dintre părți să fie guvernat de legea italiană, competența generală a instanțelor judecătorești române trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012

, iar nu prin aplicarea legislației naționale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1660 din 8 octombrie 2019

I.

Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 29 februarie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamanta A. SPA a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1166, art. 1178, art. 1270, art. 1350 alin. 1, art. 1348, art. 1345, art. 1347 alin. 2, art. 1489 alin. 1 C. civ., art. 3 alin. 2

1

din O.G. nr. 13/2011 și Directiva nr. 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011.

Prin încheierea din 24 iunie 2016, prima instanță a admis excepția de netimbrare a capătului de cerere întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză și a stabilit că legea aplicabilă raportului juridic litigios este legea italiană.

Prin Sentința civilă nr. 961 din 22 martie 2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SPA, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 126.568,20 Euro, cu titlu de preț și a dobânzii legale de 6% pe an, aferentă sumei de 126.568,20 Euro, începând cu 27 mai 2014 și până la plata efectivă a debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.328 lei și de 1.250 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

II.

Soluția instanței de apel

Împotriva sentinței civile nr. 961 din 22 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a declarat apel pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca introdusă la o instanță necompetentă general, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 1711/2017 din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 961 din 22 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă; a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății.

III.

Judecata în recurs

1.

Motivele de casare invocate de pârâtă

La 27 decembrie 2017, pârâta a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1711/2017 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca introdusă la o instanță necompetentă general, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că a invocat excepția necompetenței generale a instanței de judecată, în temeiul clauzei stipulate în contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014, prin care s-a convenit că orice litigiu născut între părți din executarea acestui contract este de competența exclusivă a Curții de Justiție de la Macerata.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că părțile din contractul anterior evocat sunt diferite de părțile din prezentul litigiu. În realitate, reclamanta figurează în contractul respectiv sub denumirea „C. A. Spa”, iar pârâta este identificată prin reprezentantul său legal D.

Acest din urmă aspect rezultă din aplicarea ștampilei societății pârâte, însoțită de semnătura reprezentantului legal, la finalul contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că toate facturile depuse la dosar, în susținerea cererii de chemare în judecată, conțin clauza privind soluționarea litigiilor de către Curtea de Justiție de la Macerata.

Autoarea cererii de recurs a subliniat că, în cazul în care contractul încheiat în formă scrisă este înlăturat de către instanța de judecată, facturile dobândesc caracterul și valoarea juridică a unui contract încheiat în formă simplificată, câtă vreme conțin elementele obligatorii ale unui contract.

După evocarea dispozițiilor art. 1169, art. 1164, art. 1270, art. 1350 și art. 1548 C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că înregistrarea în evidența contabilă și plata facturilor reprezintă o recunoaștere explicită a valabilității convenției părților.

Mai mult decât atât, invocarea excepției de neexecutare a contractului de către recurenta-pârâtă denotă existența unui contract încheiat între părțile aflate în litigiu.

După evocarea dispozițiilor art. 1067 și art. 1068 alin. 1 C. proc. civ., s-a arătat că instanțele române nu sunt competente general în a soluționa prezenta cauză.

Atât contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014, cât și facturile fiscale emise de intimata-reclamantă cuprind o clauză prin care s-a convenit ca raportul juridic dintre părți să fie guvernat de legea italiană, iar instanța competentă să soluționeze litigiile dintre părți să fie cea din Macerata.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că respectiva clauză, invocată în susținerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, nu respectă dispozițiile art. 1068 alin. 1 C. proc. civ., care au în vedere tocmai ipoteza în care părțile convin asupra instanței competente.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că acțiunea introductivă trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanța de apel a înlăturat în mod greșit din analiza probatoriului existența contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014.

În acest sens, s-a arătat că existența contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014 rezultă din corespondența purtată între părți, aceasta fiind prezentată în cuprinsul cererii de recurs.

Susținând că intimata-reclamantă nu și-a executat obligațiile contractuale, recurenta-pârâtă a subliniat că a invocat excepția de neexecutare a contractului, în temeiul art. 1556 C. civ., excepție asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat.

De asemenea, titulara cererii de recurs a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea excepției de neexecutare a contractului.

Recurenta-pârâtă a criticat și soluția privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 Euro, susținând că intimata-reclamantă a depus la dosar doar factura nr. 20/05.07.2017, nu și dovada achitării acestei facturi.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că s-a încălcat principiul contradictorialității întrucât, nefiindu-i comunicată factura nr. 20/05.07.2017, depusă la termenul de judecată din 27 octombrie 2017, nu a avut posibilitatea de a-și exprima poziția procesuală cu privire la acest înscris.

Mai mult decât atât, a mai susținut că se impunea reducerea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 Euro, având în vedere numărul de termene de judecată din etapa procesuală a apelului și volumul de muncă depus de apărătorul părții adverse.

2.

Motivul de casare de ordine publică invocat din oficiu

La termenul din 08 octombrie 2019, Înalta Curte a ridicat din oficiu, în temeiul art. 489 alin. 3 C.proc.civ., motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., constând în încălcarea normelor de procedură sancționate cu nulitatea, referitoare la aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene în soluționarea excepției de necompetență generală a instanțelor române.

3.

Analiza motivelor de casare

Examinând cu prioritate motivul de casare de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte a reținut următoarele:

În cauză, suntem în prezența unui litigiu în materie comercială cu element de extraneitate, reclamanta având sediul în Italia. Întrucât pârâta are sediul pe teritoriul unui stat membru, în cauză sunt aplicabile „

ratione

materiae

” prevederile Regulamentului nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului Uniunii Europene privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în conformitate cu considerentul nr. 13 din preambul coroborat cu art. 4-5 din Regulamentul nr. 1215/2012. Acest act normativ european este aplicabil și „

ratione

temporis

”, în conformitate cu art. 66 din Regulament, având în vedere data introducerii acțiunii - 26.02.2016.

În consecință, competența generală a instanțelor judecătorești române trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, iar nu prin aplicarea legislației naționale.

În acest sens, art. 4 C.proc.civ. prevede aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, iar art. 1065 C.proc.civ. stabilește că dispozițiile Cărții a VII-a privind procesul civil internațional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Instanța de apel a analizat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române, ce constituia primul motiv de apel, cu încălcarea principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene prevăzut de art. 4 C.proc.civ., fără a se raporta la prevederile art. 25 din Regulamentul nr. 1215/2012, referitoare la convenția atributivă de competență.

Astfel, instanța de apel a analizat în mod nelegal susținerile apelantei privind existența unei clauze atributive de competență fie în contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 2014, fie în facturile fiscale emise de intimata-reclamantă, numai prin raportare la prevederile legii interne (art. 551 alin.1 și art. 1068 alin.1 C.proc.civ.), inaplicabile în cauză.

În fine, Înalta Curte constată că, potrivit art. 130 alin. 1 C.proc.civ., necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți sau de judecător în orice stare a pricinii.

Această excepție a fost reiterată de pârâtă prin cererea de apel, iar instanța de apel a respins acest motiv ca nefondat, fără a reține vreun fine de neprimire. Ca urmare, sunt vădit eronate susținerile orale ale apărătorului intimatei privind inadmisibilitatea motivului de recurs invocat din oficiu.

Pentru aceste considerente, găsind întemeiat motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. 2, art. 497 și art. 499 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Având în vedere motivul de casare reținut și faptul că, în rejudecare, instanța de apel va relua analiza excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești române cu aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, devine inutilă analiza celorlalte motive de recurs.