ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2006/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3077 din 4 august 2016, Judecătoria Suceava a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a respins acțiunea având ca obiect "rectificare CF" formulată de reclamantul A., prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârâta C. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și la plata către pârâtul D. a sumei de 1.000 RON, cu același titlu.

Prin decizia nr. 197 din 21 februarie 2018, Tribunalul Suceava, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3077 din 4 august 2016 a Judecătoriei Suceava.

A obligat apelantul A. să plătească intimatei C. suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată și intimatului D. suma de 800 RON cu același titlu.

Competența soluționării recursului declarat de reclamantul A. împotriva acestei din urmă decizii a fost declinata în favoarea Înaltei Curți de către Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 61 din 15.03.2018, reținându-se în motivarea soluției incidența dispozițiilor art. 96 pct. 3 și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., precum și a deciziei Curții Constituționale a României nr. 369 din 30 mai 2017.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18.04.2018.

Prin rezoluția din 23 aprilie 2018, s-a fixat termen la 23 mai 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente;

Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Suceava, cu referire la decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 și la dispozițiile art. 96 pct. 3 și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanța supremă.

Pe de o parte, decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidență cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în Monitorul Oficial).

Astfel fiind, dezinvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei.

În egală măsură, este lipsită de fundament soluția de decimare a judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți,

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor,

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin,(3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de ia această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apei a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Suceava revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel Suceava competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 197 din 21 februarie 2017 a Tribunalului Suceava, secția I civilă,

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23.05.2018.