ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2103/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2103/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Ședința publică din data de 22 mai 2018
Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la 6 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - SUCURSALA GORJ:
să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4, art. 4, art. 5, art. 6, art. 8.2, art. 8.3, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.6, art. 9.2, art. 13.5 din contractul de împrumut nr. x/22.05.2008 și să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în baza acestor clauze, precum și diferențele încasate în baza clauzelor referitoare la dobânda rectificată, la comisionul de rambursare anticipată, cu dobânda legală aferentă de la data reținerii și până la data restituirii efective;
să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei referitoare la "marja variabilă a băncii", stipulată la art. 3.2 din contractul de credit și să se dispună stabilirea dobânzii contractuale ca fiind compusă din marja variabilă a băncii la data încheierii contractului plus indicele de referință Libor și înlocuirea clauzei referitoare la "marja variabilă a băncii" cu sintagma "marja fixă a băncii", pe toată perioada derulării contractului, marja fixă fiind cea de la semnarea contractului;
să se constate caracterul nedatorat al sumelor percepute în baza clauzei de la 3.2 din cauza majorării marjei contractuale fixate la data semnării contractului, prin includerea în aceasta a scăderii indicelui LIBOR și să se dispună restituirea diferențelor încasate în baza clauzelor referitoare la dobânda rectificată de la data reținerii și până la data restituirii efective, cu dobânda legală aferentă;
să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 8.1 din contractul de credit și să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu și efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de credit la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului și până la plata ultimei rate;
obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în plus în baza art. 8.1 din contractul de credit, cu dobânda legală aferentă de la data reținerii sumelor și până la data restituirii efective;
obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 604 CHF, reprezentând comision de acordare (5% x 12.075 CHF) cu dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii efective;
obligarea pârâtelor la restituirea sumelor reprezentând dobânzi penalizatoare, percepute în baza clauzei de la art. 8.6 din contractul de credit și a dobânzii percepute nelegal;
să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 13.5 privind competența de soluționare a litigiilor.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 21/1992, O.G. nr. 99/2006, Legii nr. 363/2007 și O.G. nr. 13/2011.
Prin întâmpinarea depusă al dosar, pârâta B. S.A. a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Târgu Jiu, excepția lipsei capacității procesuale și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - SUCURSALA GORJ.
Prin încheierea din 12 mai 2017, Judecătoria Târgu Jiu, secția Civilă a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Târgu Jiu, excepția lipsei capacității procesuale și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - SUCURSALA GORJ.
Prin sentința civilă nr. 4684/2017 din 16 iunie 2017, Judecătoria Târgu Jiu, secția Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - SUCURSALA GORJ.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, prin care a formulat critici de nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 23/2018 din 10 ianuarie 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 4684/2017 din 16 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu, secția Civilă și a schimbat sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 3.2, art. 4, art. 8.1, art. 8.4, art. 9.2 și art. 13.5 din contractul de credit; a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze contestate, inclusiv cea referitoare la denominare; a dispus recalcularea și plata ratelor în moneda creditului la cursul de schimb de la data încheierii contractului; a dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de diferență de curs valutar între ratele plătite și cele care ar fi trebuit plătite, ca urmare a recalculării la cursul de schimb de la data încheierii contractului, de 2,228 RON/CHF, sume la care se va adăuga dobânda legală de la data fiecărei rețineri și până la achitarea efectivă; a obligat intimatele-pârâte la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.
Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Gorj la 13 martie 2018.
Tribunalul Gorj a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind înregistrat la 23 martie 2018.
Intimatul-reclamant A. a depus la dosar concluzii scrise, prin care a susținut că instanța supremă este competentă să soluționeze recursul.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.
Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".
Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".
Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.
În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.
Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.
Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.
În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 23/2018 din 10 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Craiova.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2018.