ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 791/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 5708/02.05.2017 emisă de pârât, solicitând anularea art. 1 a deciziei și obligarea pârâtului la plata sumei de 1562,33 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 4280 din 10 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva Sentinței civile nr. 4280 din 10 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

S-a apreciat de către recurenta-reclamantă că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile legale ce reglementează noțiunea de creanță din asigurări, respectiv dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 26 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În contextul enunțării dispozițiilor sus-menționate, s-a considerat că asigurătorul, în baza contractului de asigurare RCA, este obligat la plata daunelor materiale, morale (în caz de vătămări corporale), penalități de întârziere precum și cheltuieli de judecată efectuate de partea păgubită ca urmare a accidentul produs prin intermediul vehiculului asigurat, o interpretare contrară reprezentând, în opinia recurentei, o deturnare de la scopul urmărit de legiuitor, respectiv repararea în integralitate a prejudiciului produs urmare a unui eveniment rutier.

Prin refuzul de plată al penalităților de întârziere se creează o situație discriminatorie care, cu siguranță, ar fi avut posibilitatea recuperării penalităților de întârziere (ca accesoriu al debitului principal) direct de la societatea de asigurare în situația în care aceasta nu ar fi intrat în procedura falimentului, în situațiile în care există un titlu executoriu FGA înțelegând să achite aceste creanțe.

Cu privire la reținerea primei instanțe în sensul că natura penalităților de întârziere este aceea de sancțiuni aplicate asigurătorului, neputând fi transferate către FGA, deși acestea sunt un accesoriu al principalului, recurenta-reclamantă a arătat că cererea de despăgubire/plată formulată și înregistrată la societatea pârât privind plata penalităților de întârziere este întemeiată pe dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014, care se referă tot la același raport de dezdăunare din partea asigurătorului, pentru același eveniment acoperit de o poliță RCA, penalitățile fiind tratate individual, separat de acest raport.

Astfel, a considerat recurenta că pârâtul a încălcat dispozițiile art. 16 din Norma nr. 16/2015 care prevăd ca evaluarea despăgubirii se efectuează de către Fond în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare.

Prin urmare, prevederile art. 38 din Norma nr. 23/2014 de aplicare a legii în domeniul asigurărilor sunt opozabile pârâtei, aceasta putând observa atât data scadentă a plății despăgubirii cât și cuantumul acesteia (deja achitat), impunându-se ca aceasta să dea eficiență a obligației de plata și a penalităților de întârziere, care reprezintă un accesoriu al indemnizației de despăgubire, atâta vreme cât pârâta a recunoscut și plătit debitul principal solicitat, neexistând nicio justificare pentru neplata accesoriilor acestuia.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, însă, prin notele scrise depuse la dosar la data de 2 iunie 2017, a combătut apărările intimatului-pârât, reiterând, în esență, susținerile din cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 5708/02.05.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prin care a solicitat anularea art. 1 a deciziei și obligarea pârâtului la plata sumei de 1562,33 RON.

Prin Decizia nr. 5708/02.05.2017, pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei A. S.R.L. pentru suma de 1562,33 RON compusă din penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Prin sentința recurată s-a respins contestația reclamantei împotriva Deciziei nr. 5708/02.05.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 26 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, critici pe care Înalta Curte le consideră nefondate.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în cadrul creanțelor de asigurări nu pot fi incluse penalitățile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanșate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condițiile în care prevederile normative invocate în susținerea cererii administrative garantează asiguraților, în condițiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii și/sau facultative, născute anterior declanșării procedurii de insolvență/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanțelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătorești.

Totodată, din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanța izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai intre părțile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai amintește că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speță, fiind vorba despre un accident de circulație având ca urmare producerea unui prejudiciu material și/sau moral, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nicio obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Susținerile recurentei privind modalitatea de interpretare a definiției legale a creanțelor de asigurări cu referire la "sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă" nu pot fi primite, având în vedere că această dispoziție normativă vizează exclusiv valoarea unor despăgubiri derivând din elemente de fapt necunoscute încă de creditorul de asigurare la data formulării cererii de acordare a acestor despăgubiri și descoperite în cadrul acestei proceduri administrative, situația de fapt din prezenta cauză neîncadrându-se într-o astfel de ipoteză.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și a dispozițiilor art. 25 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, toate despăgubirile/indemnizațiile înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul Tribunalului București. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Așadar, în situația de față, obligația plații de penalități de întârziere incumbă exclusiv societății de asigurare, fiind născută ca urmare a neîndeplinirii obligației de a achita despăgubirile în termen, cu privire la cheltuielile de judecată neexistând nici un titlu executoriu prin care pârâtul să fie obligat la plata acestora așa cum s-a reținut anterior.

Înalta Curte constată că nici critica privind existența unei situații discriminatorii, generată de plata de către FGA a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în situația în care există un titlu executoriu nu este fondată, recurenta invocând de fapt punerea în plată a obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu B. S.A., în raport de care penalitățile de întârziere aveau caracter cert, lichid și exigibil, fiind stabilite prin titluri executorii, ipoteză care nu este incidentă și în prezenta cauză.

Astfel, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, la data de 06.01.2015, iar Autoritatea de Supraveghere Financiară a retras autorizația de funcționare a B. S.A. prin Decizia nr. 2034/27.08.2015, interval în care reclamanta avea posibilitatea de a-și realiza drepturile pe cale judiciară, în contradictoriu cu B. S.A., dacă nu a acceptat fără rezerve executarea obligației principale.

Fondul de Garantare a Asiguraților, nefiind parte în raportul juridic principal, nu are posibilitatea de a stabili că plata nu a fost acceptată fără rezerve de către reclamantă, aceasta intervenind înainte de retragerea autorizației de funcționare a B. S.A. prin Decizia nr. 2034/27.08.2015, o eventuală divergență putând fi tranșată numai de judecătorul sindic, conform art. 17 din Legea nr. 213/2015, având în vedere că la data de 03.12.2015, Tribunalul București a pronunțat Hotărârea nr. 9661 în Dosarul nr. x/2015 prin care s-a deschis procedura falimentului Societății B., iar potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 213/2015, "creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

Mai mult decât atât, constată Înalta Curte că, prin Sentința civilă nr. 4108/14.04.2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara, s-a respins acțiunea reclamantei promovată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect pretenții (inclusiv penalități de întârziere și cheltuieli de judecată), astfel că pârâtului nu îi incumbă nici o obligație de a achita reclamantei penalitățile de întârziere provenind din culpa societății de asigurare aflată în faliment și nici cheltuieli de judecată.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 4280 din 10 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - NN