ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 648/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 2478/4.11.2016 și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate, respectiv 401.265 RON reprezentând prejudiciul cauza ca urmare a incendiului din data de 8.02.2015.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 2123 din 6 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., a dispus anularea Deciziei FGA nr. 2478/4.11.2016, a dispus obligarea pârâtei să analizeze pe fond cerea de plată a reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. casarea sentinței recurate cu consecința respingerii acțiunii.

În motivarea recursului său, recurenta pârâtă, susține, în esență, că sentința civilă criticată este nelegală, fiind stabilită în mod greșit calitatea de creditor în privința intimatului reclamant.

Astfel, recurenta pârâtă susține că în mod greșit a apreciat prima instanță că reclamantul intimat este îndreptățit la despăgubiri pentru producerea evenimentului asigurat, arătând recurenta că în cauză operează clauza de excludere prevăzută în condițiile contractuale la art. 6.10 lit. f).3.

Subliniază recurenta pârâtă faptul că polița de asigurare analizată în cauza de față vizează exclusiv imobilele cu destinația de locuință, astfel că utilizarea imobilului în alt scop are consecința neacoperirii daunelor suferite de imobilul astfel utilizat.

În ceea ce privește împrejurarea necomunicării condițiilor contractuale, recurenta pârâtă critică hotărârea primei instanțe, arătând, în primul rând, că obligația comunicării incumbă asigurătorului și nu Fondului, care nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorului aflat în faliment și, în plus, a fost dovedită în cauză respectarea dispozițiilor art. 2200 C. civ., potrivit cărora contractul de asigurare se încheie numai în formă scrisă, fiind depus la dosarul cauzei contractul de asigurare încheiat între reclamant și B. S.A.

Pentru toate argumentele menționate în cuprinsul cererii de exercitare a căii de atac, recurenta pârâtă solicită casarea sentinței civile criticate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii reclamantului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este fondat din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmând a casa Sentința civilă nr. 2123 din 6 iunie 2017 și, în rejudecare, va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului intimat.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că reclamantul intimat a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva Deciziei FGA nr. 2478 4.11.2016, decizie prin care a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daunele provocate imobilului asigurat prin polița de asigurare.

Soluționând acțiunea reclamantului, instanța fondului a constatat că este întemeiată, în ceea ce privește refuzul acordării despăgubirilor pretinse de reclamant, refuz apreciat ca fiind nelegal.

În acest sens, curtea de apel apreciază că în cuprinsul contractului de asigurare depus la dosarul cauzei nu se face nicio referire la condițiile de asigurare aferente poliței și ca atare clauza de excludere, invocată în sprijinul respingerii cererii de plată, nu este dovedită.

În plus, instanța fondului reține că reclamantul a achitat prima de asigurare și, în virtutea caracterului sinalagmatic al contractului de asigurare, odată cu producerea evenimentului asigurat se naște obligația asigurătorului de a achita indemnizația de asigurare, conform art. 2208 alin. (1) C. civ.

Nu în ultimul rând, instanța reține că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că imobilul asigurat are destinația de locuință, fiind irelevantă pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri ca urmare a producerii riscului asigurat împrejurarea că, în fapt, imobilul cu destinația de locuință era folosit de către reclamant și în alte scopuri.

Contrar celor reținute de instanța fondului, Înalta Curte constată că reclamantul intimat nu are calitatea de creditor, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, instanța de control judiciar constată că între reclamantul intimat și S.C. B. S.A. a fost încheiat contractul de asigurare a locuinței C., reclamantul declarând, cu prilejul încheierii contractului, că imobilul ce face obiectul asigurării are destinația de locuință.

La data de 11.02.2015 reclamantul a avizat S.C. B. S.A. cu privire la producerea evenimentului asigurat însă solicitarea de plată a indemnizației de asigurare a fost respinsă de asigurător, întrucât din fotografiile existente în dosarul de daună și declarațiile asiguratului rezultă că imobilul asigurat a avut destinația de discotecă fiind și locuit la un moment dat.

În atare context cererea de plată a indemnizației a fost respinsă, întrucât polița de tip C. se adresează exclusiv clădirilor cu destinația de locuință.

Soluția de respingere a cererii a fost menținută și de recurenta pârâtă, învestită fiind cu solicitarea de plată după intrarea asigurătorului în faliment, constatând instanța de control judiciar că Decizia FGA nr. 2478 4.11.2016 este legală, impunându-se respingerea contestației formulate împotriva acesteia.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a depus la dosarul cauzei condițiile privind asigurarea locuinței și conținutului "C.", rezultând din cuprinsul clauzelor că acest tip de asigurare vizează exclusiv imobilele cu destinația de locuință, fiind exclusă acordarea despăgubirilor în cazul în care imobilul este folosit în alt scop (art. 6.10 lit. f).3).

Înalta Curte nu poate valida argumentul primei instanțe, în sensul că nu a fost probată în cauză informarea explicită a reclamantului cu privire la conținutul condițiilor privind asigurarea locuinței și conținutului "C.", constatând instanța de control judiciar faptul că reclamantul nici nu a invocat o asemenea împrejurare, care ar fi fost de natură a pune în discuție înseși valabilitatea contractului de asigurare, instanța nefiind învestită să se pronunțe în acest sens.

După cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul nici nu contestă faptul că o altă destinație a imobilului asigurat decât cea de locuință ar exclude acordarea despăgubirilor pentru degradarea imobilului ci a susținut că imobilul în cauză are destinația de locuință, aspect ce rezultă, în aprecierea sa, din cuprinsul înscrisurilor anexate cererii, respectiv încheierea de întabulare, extrasele de carte funciară, certificatul fiscal și certificatul de atestare fiscală.

Contrar celor afirmate de reclamant, probatoriul administrat în cauză nu sprijină ci infirmă susținerile reclamantului cu privire la destinația imobilului asigurat, rezultând, din cuprinsul fotografiilor depuse la dosarul cauzei, că imobilul este amenajat pentru evenimente de tip spectacol (discotecă), reprezentând, în fapt o hală ce nu prezintă nicio caracteristică de mobilier și utilități specifice unui imobil destinat locuirii.

În același sens, în cuprinsul Procesului-verbal de intervenție nr. x din 08.02.2015 angajații ISU Teleorman menționează că intervenția de stingere a incendiului a vizat un imobil "magazie" și nicidecum o locuință.

Trebuie subliniat că destinația dată imobilului este o chestiune de fapt, fiind astfel lipsită de relevanță împrejurarea că imobilul figurează în evidențele cărții funciare ori în rolul fiscal ca imobil rezidențial, astfel că, în contextul în care inițial asigurătorul și ulterior recurenta pârâtă FGA a contestat destinația imobilului asigurat, reclamantul intimat era ținut să probeze faptul contrar și anume împrejurarea că imobilul asigurat a fost utilizat numai în scopul declarat de altfel cu prilejul încheierii contractului de asigurare.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că reclamantul intimat nu poate pretinde calitatea de creditor de asigurare, în înțelesul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, întrucât, în contextul nedovedirii împrejurării că imobilul asigurat a fost folosit în scop locativ, clauzele specifice asigurării de tip "C." exclud acordarea de despăgubiri.

În consecință, recursul pârâtei FGA va fi admis în sensul celor mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței nr. 2123 din 6 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata sumei de 200 RON reprezentând taxă judiciară de timbru către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - NN