ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 22.02.2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2018

HOTĂRÂRE
22.02.2018
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 577/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 86 din 29martie 2017, pronunțată de Judecătoria

Dragomirești, s-a admis în parte acțiunea formulată de

către reclamantul A. și a fost obligat pârâtul B. la plata sumei de 2.000

lei, reprezentând contravaloarea unui cal vândut. Totodată s-a respins

cererea de obligare a pârâților A. și B. la plata sumei de 6.000 lei,

reprezentând prejudiciu adus de animalele pârâtului, ca nedovedită.

Prin Decizia civilă

nr. 545/A din 15 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul

Maramureș, secția I civilă, a fost admis, în parte, apelul

declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 86/29

martie 2017 pronunțată de Judecătoria Dragomirești, a fost

schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a dispus

obligarea, în solidar, a pârâților B. și A. la plata către

reclamantul A. a sumei de 3.750 lei, cu titlu de prejudiciu, fiind

menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Totodată, au fost obligați intimații B. și A. la plata către

apelantul A. a sumei de 1.252,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în

apel.

Împotriva

acestei decizii, reclamantul A. și pârâtul A. au formulat recurs.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, urmare a adresei de înaintare nr. x/224/2016,

emisă la data de 11 ianuarie 2018 de Tribunalul Maramureș, fiind

repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru CF 5.

Prin

rezoluția completului din data de 18 ianuarie 2018, s-a fixat termen la

data de 22 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale

a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea

recursului.

La acest

termen, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în

pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în

soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art.

97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc.

civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru

următoarele considerente:

Hotărârea

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în

soluționarea căii de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect

pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit

primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt

supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la

art. 94 pct. 1 lit. a)- i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

republicată (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Termenul

prevăzut de textul legal a fost prorogat prin O.U.G. nr. 95/2016

publicată în M. Of. al României nr. 1009 din 15 decembrie 2016, până

la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Prin Decizia nr.

369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 582 la data de 20 iulie 2017,

Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și

în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv” cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum

și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

În ceea ce

privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva

dispozițiilor art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un

alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare

a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de

atac - trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde

concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate

de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare

de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă

instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit.

k) C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală anterior menționată, constatată ca

fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea

fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la

recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie indicate în

cuprinsul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a statuat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii introductive pentru accesul la calea de atac a recursului,

legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în

utilizarea acestei căi extraordinare de atac, parte componentă a

dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16

alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Din

considerentele deciziei instanței de contencios constituțional nu

rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră

în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul

la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art.

21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în

măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate

litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este

asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste

litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o

anumită instanță.

În

absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia

Curții Constituționale o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la

instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,

Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul

liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege

(a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei

nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M.

Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci

când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din

Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la

Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție”, ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile intră de plano în competența de

soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar,

în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această

competență revine Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369

din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competența

de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de

către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în

interpretarea și aplicarea normelor de procedură incidente.

În acest

context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța

competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii

soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp

ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a

recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în

cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de

200.000 lei.

În ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor

Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în

interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice

alte cereri date prin lege în competența sa”.

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile

curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în

mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art.

97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct.

1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art.

97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod”.

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile”.

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta

s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție,

însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în

soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de

competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție

prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de

Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.

Din

considerentele anterior expuse, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri,

atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de

altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de

principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege.”

Cu toate

acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă

pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că

„Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă”, astfel cum statuează art.

5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz,

devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora „În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității”.

După cum

s-a arătat în doctrină, norma citată enumeră izvoarele

dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de

aplicare a acestora.

În

absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru

soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate

în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare.”

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În acest

context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc.

civ., conform cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul

se soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată”.

Pe acest

temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală, cu referire la art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză C. proc.

civ. se impune și în alte situații decât cele expres reglementate,

printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de

rațiune, fiind vorba despre „situații asemănătoare”.

În aplicarea

acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Maramureș

revine

instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Cluj

,

instanță în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina

competența de soluționare a recursului.

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de pârâții B.

și A. împotriva Deciziei nr. 545/A din data de 15 noiembrie 2017 pronunțată

de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, în favoarea

Curții de Apel Cluj.

Fără cale

de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2018-03-22
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 975/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă formulată la data de 2 iulie 2015, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Jandarmeria Maramureș, respectiv plutonierul adjunct B., plata daunelor m
ÎCCJ
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4519/2018
Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. x/2016 la data de 08 iulie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul
ÎCCJ 2018-02-01
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 321/2018
Decizia nr. 321/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Lăpuș, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B., C., D., E. și F. la plata sumei de 8.169 lei, cu titlu de desp
ÎCCJ 2018-03-22
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 971/2018
antul C. în favoarea Secției I Civilă, din cadrul Tribunalului Maramureș. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Maramureș, secția I civilă, sub nr. X/2015**. Prin decizia nr. 424/A din 27.09.2017, Tribunalul Maramureș, secția I civilă, a
ÎCCJ 2018-05-16
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1836/2018
Prin sentința nr. 5370 din 27 iunie 2017, Judecătoria Baia Mare a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L. având ca obiect pretenții; a obligat pârâții în solidar să plătească reclamantului 2.0
Sursă