ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 321/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 321/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr.
321/2018
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Judecătoriei Târgu Lăpuș, reclamantul A. a solicitat
obligarea pârâților B., C., D., E. și F. la plata sumei de 8.169 lei,
cu titlu de despăgubiri.
Prin
Sentința civilă nr. 288 din data de 31 martie 2017,
pronunțată de Judecătoria Târgu Lăpuș, s-a admis, în
parte, acțiunea civilă formulată de către reclamantul A. în
contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F., fiind obligat pârâtul
B. la plata sumei de 8.169 lei, cu titlu de despăgubiri.
Prin Decizia
civilă nr. 473 A din 18 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul
Maramureș, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul
declarat de pârâtul B.
Împotriva
acestei decizii, pârâtul B. a formulat recurs.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, urmare a adresei nr. x/319/2015
emisă la data de 04 decembrie 2017 de Tribunalul Maramureș
Secția I Civilă și trimis, spre soluționare, prin
repartizare computerizată aleatorie, completului C5.
Prin
rezoluția completului din data de 11 ianuarie 2018, s-a fixat termen de
judecată la 1 februarie 2018, în vederea discutării competenței
materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în
judecarea cererii de recurs.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de
necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor
argumente:
Decizia
supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în
calea de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu
valoare mai mică de 200.000 lei.
Potrivit
primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum
și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, "În procesele pornite începând cu
data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31
decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile
pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în
bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv".
Prin Decizia
nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea
Constituțională a constatat că sintagma "precum și în
alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor
judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este
neconstituțională.
În ceea ce
privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,
distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit
dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte
de Casație și Justiție soluționează recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000
lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de
către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.
civ.].
Obiectul
controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de
dispoziția legală constatată ca fiind contrară
Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a
fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile
vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII
alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu
asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la
această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului
la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din
considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul
nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului
la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat
de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin.
(1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în
măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate
litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea
Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este
asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste
litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o
anumită instanță.
În
absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia
Curții Constituționale o statuare asupra încălcării
dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la
instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,
Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul
liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior
Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată
în M. Of. nr. 635/3.08.2017).
Chiar atunci
când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din
Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea
Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a
absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la
Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe
acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în
competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație
și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa
că nu toate recursurile intră de plano în competența de
soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această
competență revine Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369
din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest
context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor Codului de procedură civilă, curtea de apel este
instanța competentă să soluționeze recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile
vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei
inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de
către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc.
civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare
a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în
cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de
200.000 lei.
Astfel, în
ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a
dispozițiilor Codului de procedură civilă, în conformitate cu
art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție
judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor
curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în
vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența
sa".
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează
recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile
curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în
mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare,
art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație
și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și
numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor
împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu
statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor
instanțe.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din Cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit
art. 122 C. proc. civ.: "Reguli noi de competență pot fi
stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici
dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o
altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia
recursului, care ar aparține instanței supreme.
Astfel,
potrivit textului menționat, "recursul urmărește să
supună Înaltei Curți de Casație și Justiție
examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii
atacate cu regulile de drept aplicabile".
Rezultă
că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare
natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul
căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce
privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de
instanța supremă, el se determină și circumscrie conform
normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare,
potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă
instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar
să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere
expresă a legii în privința altor hotărâri.
În
speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste
ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel,
în privința căreia nu există o dispoziție legală
expresă atributivă de competență în favoarea instanței
supreme.
În acest context,
neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel
Cluj, căreia îi aparține competența, ca instanță
ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B.
împotriva Deciziei nr. 473 A din 18 octombrie 2017 pronunțată de
Tribunalul Maramureș, secția I civilă, în favoarea Curții
de Apel Cluj.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 01 februarie 2018.
Procesat
de GGC - NN