ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1504/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1504/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 11554 din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. x/2014 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta SC A. SA, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta SC A. SA și a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții B. și C. în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA și D. prin SC A. SA.
S-a constatat caracterul parțial abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3, art. 4.6, din contractul de credit ipotecar din 17.08.2007, în ceea ce privește mecanismul de formare a dobânzii, respectiv "în funcție de indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar [care] se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România", fără a se indica niciun reper în acest sens, și pe cale de consecință constată nulitatea absolută parțială a clauzelor menționate.
S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzută la art. 2.2 din actul adițional din 18.06.2010 și din actul adițional din 17.10.2011, prin care s-a majorat marja fixă și pe cale de consecință s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor menționate în ceea ce privește majorarea marjei fixe.
S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) și b) din contractul de credit ipotecar din 17.08.2007 prin care se stabilește obligația de plată a comisionului de administrare lunară a creditului în cuantum de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului și obligația de plată a comisionului de acordare în valoare de 1 % și pe cale de consecință constată nulitatea absolută a clauzelor menționate.
S-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA, cu privire la sumele încasate în baza contractului din 17.08.2007 în perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data cesiunii din 11.07.2008, și ambele pârâte începând cu această dată, la restituirea către reclamanți a sumelor încasate în baza clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. a) și b) din contractul de credit ipotecar din 17.08.2007, plus dobânda legală calculată din momentul plății comisioanelor și până la data restituirii efective.
S-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA, cu privire la sumele încasate în baza contractului din 17.08.2007 în perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data cesiunii din 11.07.2008, și ambele pârâte începând cu această dată, la restituirea către reclamanți a sumelor care reprezintă diferența dintre dobânda stabilită la semnarea contractului de 4,85% pe an, și dobânda efectiv percepută conform clauzelor privind dobânda variabilă, de la data de 25.08.2008 până la data aplicării acestei hotărâri, și dobânda legală calculată din momentul plății efectuate în plus și până la data restituirii efective.
S-a respins în rest acțiunea și au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți în cuantum de 3940 lei.
Prin decizia civilă nr. 1105/A din 17 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a admis cererea de apel formulată de apelanta SC A. SA, împotriva sentinței primei instanțe ce a fost modificată, în parte, în sensul că s-a respins capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzută la art. 2.2 din actul adițional din 18.06.2010 și din actul adițional din 17.10.2011, prin care s-a majorat marja fixă.
S-a menținut, în rest, sentința civilă atacată.
Împotriva deciziei menționate anterior, au declarat recurs atât reclamanții B. și C. cât și pârâta S.C. A. S.A.
Prin adresa din 23.02.2018, Tribunalul Timiș a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Timiș, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 lei, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 13/PI din 9 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a cvilă, prin care s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, reținându-se că pretențiile reclamanților se situează sub pragul valoric de 200.000 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei.
În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.
Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.
Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.
Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.
Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.
Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.
În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).
Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.
Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".
În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Timiș revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind soluționarea recursurilor declarate de recurenții-reclamanți B. și C. și de către recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1105/A din 17 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.
Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Timișoara.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2018.