ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3796/2018

Ședința publică din data de 27 septembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2-București, secția Civilă, la data de 22.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței să constate nulitatea absoluta a art. 1 pct. 2 și art. 9 pct. 1 din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x/1 1.05.2007 și să dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul Contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia (2.0011 RON/CHF), respectiv calcularea ratelor și a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elvețian de la data semnării contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia cu obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul LEU/CFIF de la data semnării contractului si la restituirea tuturor sumelor plătite în plus rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâta, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria sectorului 2-București, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 3796 din 22 martie 2015 a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalul București.

Prin sentința civilă nr. 8064 din 20 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 8064 din 20 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei civile nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 19 ianuarie 2018

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și, în consecință, admiterea cererii de chemare astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivelor de recurs, recurenta susține într-o primă critică considerentele instanței de apel referitoare la reținerea faptului că obligațiile împrumutatului de restituire a împrumutului primit au același conținut cu cel prevăzut în contractului analizat în cauză și că nu poate fi reținută susținerea apelantei, în sensul că dispozițiile art. 1578-1579 C. civ. duc la concluzia plății la un curs înghețat de la momentul acordării creditului, respectiv că toate împrumuturile se restituie în RON.

În acest sens, arată că art. 3 din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR prevede expres că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută.

În alta ordine de idei, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nu se poate supune analizei sub raportul caracterului abuziv o clauză care reflectă sau transpune în contract dispoziții legale sau norme administrative obligatorii. Textul din legea noastră, care transpune un principiu din Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părțile nu le pot evita.

În ceea ce privește mențiunea instanței de apel referitoare la încălcarea obligației băncii de informare a consumatorului în faza precontractuală, aceasta interesează doar sub aspectul aplicării art. 4 alin. (6) din legea 193/2000. Or, în speță caracterul abuziv al acestei clauze nu poate fi analizat din perspectiva art. 3 alin. (2) din lege, astfel că este de prisos a fi analizat și acest caz de excludere a analizei caracterului abuziv, însă împrejurarea semnării termenilor generali din contractele nr. x si 2 nu echivalează sub nicio formă cu o negociere directă și efectivă, sau cu posibilitatea formulării unei contraoferte de către reclamantă, atâta vreme cât aceasta nu a fost informată cu privire la aceasta posibilitate și la modalitatea în care trebuie formulată contraoferta.

Nu prezintă relevanță faptul că reclamanta nu și-ar fi exprimat nemulțumirea față de conținutul unora dintre clauze cu ocazia încheierii contractelor, câtă vreme nu s-a probat de către pârâtă faptul că obiecțiunile sale ar fi putut influența modul de redactare a clauzelor contestate.

Simpla informare a reclamantei în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în niciun fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudența CJUE si a instanței supreme, fiind în concordanță cu ideea că acest tip de contracte sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de comercianți, fiind de datoria comerciantului (în prezent profesionistului) de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speța de față nu s-a petrecut.

Caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnarea contractului, deoarece părțile nu se afla pe poziții de egalitate, nici in ce privește cunoștințele de specialitate, nici in ce privește puterea de negociere, parata fiind un profesionist care se ocupa cu acordarea de credite, iar Subsemnata fiind o simpla persoana fizica care nu a avut posibilitatea sa negocieze, in cunoștința de cauza, contractul, ci doar sa-1 semneze sau nu.

În ceea ce privește modul în care și-a îndeplinit/sau nu și-a îndeplinit banca obligațiile de informare, consultare și avertizare a reclamantei în faza precontractuală este important să se rețină că obligația de informare, avertizare și consiliere a în faza precontractuală cu privire la impactul economic al produsului de creditare este o obligație legala pozitivă, izvorâtă din premisa faptului că un consumator se afla pe poziție de inferioritate fata de profesionist.

Ori, având în vedere cunoștințele limitate ale reclamantei în domeniu, banca avea această obligație de informare, avertizare si consiliere ca o dovada de bună-credință, cooperare și loialitate, rezultată din nevoia de cooperare și din necesitatea de a da o anumită stabilitate circuitului economic.

Însă, pârâta nu și-a îndeplinit această obligație legală de informare, avertizare și consiliere a reclamantei, sens în care, în calitate de profesionist în domeniul financiar și al evoluției riscurilor, aceasta nu a dezvăluit în niciun moment informații esențiale.

Prin urmare, dacă s-ar fi respectat această obligație, cu siguranță că reclamanta, în contextul în care ar fi avut măcar o reprezentare schițată a impactului economic și a prejudiciului care i-a fost cauzat, aceasta nu ar fi încheiat cu bună știință cele două contracte care i-au pus în pericol stabilitatea financiară.

În consecință, motivarea instanței de apel, în sensul că reclamantei i s-au oferit toate informațiile necesare și în lipsa oricărei probe în acest sens depusă de pârâtă, nu semnifică decât faptul că instanța a depășit statutul sau de arbitru al conflictului juridic situându-se în mod vădit de partea pârâtei, prin argumente preluate identic din întâmpinare, lipsite de obiectivitate și nereflectate în probatoriul administrat în cauză.

În ceea ce privește analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, recurenta susține că la momentul contractării creditelor, cât și în prezent, nu există nicio normă expresă care să interzică acordarea creditelor în valută, însă la fel de necontestat este și faptul că aceste credite în CHF nu se pot compara cu creditele în alte valute mult mai utilizate, respectiv Euro sau USD, totodată prezentând și un risc foarte mare.

La momentul acordării creditelor care fac obiectul prezentului litigiu, francul elvețian se afla la o valoare minimă, istorică, ceea ce însemna că urmează o creștere a acestei monede, în comparație cu altele, aspect care era cunoscut de bănci, în calitate de profesioniști ai riscului.

Mai mult decât atât, chiar dacă aceste credite au fost acordate în toate țările europene, nu trebuie ignorat faptul că majoritatea statelor europene au manifestat un interes deosebit pentru reglementarea și monitorizarea comportamentului instituțiilor bancare, inclusiv prin adoptarea unor măsuri de protecție a consumatorilor care au contractat aceste credite în franci elvețieni.

În acest sens, recurenta susține că așa cum a menționat și în documentele depuse la dosar, nu s-a contestat legalitatea acordării creditelor în valuta, inclusiv, ci modalitatea în care au fost prezentate și acordate aceste credite, condițiile în care au fost încheiate cele două contracte de credit și consecințele pe care le-au avut în patrimoniul reclamantei, în calitate de consumator.

Referitor la mențiunea instanței de apel potrivit căreia "în ce privește clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare, curtea a reținut că aceasta a fost criticată de către apelantă, întrucât este lipsită de cauză juridică în absența unei contraprestații a băncii, concret determinate sau, cel puțin determinabile, care să justifice perceperea acestui comision", recurenta arată că nu poate fi primită concluzia instanței în sensul că articolele care reglementează comisionul de administrare sunt clare, precise și nu necesită cunoștințe de specialitate, fiind formulate în mod clar și inteligibil, în sensul că pentru înțelegerea acestora, un consumator mediu și normal informat nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestor clauze asupra obligațiilor reclamantei de plată în cadrul contractelor de împrumut.

În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul că acest comision de administrare nu este definit nicăieri în cele două contracte de credit, lipsind cu desăvârșire orice justificare pentru perceperea sumelor respective.

În consecința, recurenta arată că nu există nicio claritate, precizie sau inteligibilitate pentru acest comision, ci doar o omisiune totală a descrierii prestației la care se obliga Banca pentru perceperea sumei respective.

Având în vedere toate aspectele prezentate este evident că în privința acestui comision sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea clauzelor din cuprinsul art. 6 pct. 1 lit. b) din Contractul de credit bancar ipotecar Nr. x/11.05.2007 și a art. 5 pct. 1 lit. b) din Contractul de credit bancar ipotecar Nr. x/07.05.2008, ca fiind abuzive.

Prin urmare, constatarea nulității unei clauze contractuale are ca efect repunerea părților în situația anterioară care implică restituirea reciprocă a prestațiilor ce s-au făcut în temeiul acesteia.

Astfel, întrucât obligația are ca obiect o sumă de bani, repunerea în situația anterioară este posibilă și constă în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv și al nulității clauzelor respective.

Faptul că recurenta și-a asumat obligația de a restitui creditul în rate, conform planului de rambursare, nu înlătura obligația de restituire a sumelor încasate în baza clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori care prevăd:

"Clauzele abuzive cuprinse în contract și contestate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului". În speță, sintagma "a nu produce efecte" constă în repunerea părților în situația anterioară, a obligării pârâtei să restituie ceea ce a încasat necuvenit, nefiind supusă unui termen pentru exercitarea dreptului.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28 februarie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 3 mai 2018 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., opinia raportorului fiind în sensul că recursul este admisibil în principiu, însă este tardiv formulat.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 10 mai 2018, părțile nedepunând puncte de vedere.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va respinge ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., pentru următoarele considerente:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ. "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Prin edictarea acestei dispoziții legale - art. 186 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea repunerii părții în termenul legal de declarare a unei căi de atac sau a îndeplinirii unui act de procedură, în cazul în care partea dovedește existența unei "unor motive temeinic justificate" și care se referă la o împrejurare obiectivă de neîndeplinire a obligației legale, care să se fi produs înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege.

În speță, cererea de recurs a fost depusă la Curtea de Apel București, cu depășirea termenului de 30 de zile de la comunicarea hotărârii prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., fiind înregistrată la data de 10 ianuarie 2018, decizia recurată fiind comunicată la data de 7 decembrie 2017 .

Potrivit dispozițiilor art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.

Totodată, conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Or, când legea procesuală stabilește un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar dacă partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 185 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recursul formulat de recurenta A. nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de dispozițiile legale, că partea nu a dovedit existența unor motive temeinic justificate care să o împiedice să exercite dreptul de a ataca cu recurs decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor legale citate, să admită excepția tardivității declarării recursului și să dispună anularea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2018.