ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2018

Ședința publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, la data de 23 iunie 2015, sub numărul x/2015, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute de art. 6.2 din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x/10.03.2008, a clauzei prevăzute de art. 7.l lit. b) din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x/10.03.2008, având în vedere că acesta conține o clauză abuzivă prin care au fost obligați, fără temei legal, sa plătească la începerea derulării contractului, un comision de acordare în valoare de 2%, încălcând astfel dispozițiile art. 15 din Legea 190/1999;

În urma constatării nulității absolute parțiale a clauzei prevăzute de art. 6.2 și a nulității absolute prevăzute de art. 7.l lit. b) din Contractul de credit, reclamanții au solicitat să se dispună înlăturarea acestor clauze din contractul de credit, cu continuarea contractului de credit, iar în urma constatării nulității absolute parțiale a clauzei prevăzute de art. 6.2 din Contractul de credit (primul capăt de cerere), să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferența plătită în plus de către reclamantul B. pe perioada derulării contractului de credit până la zi, cu dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a hotărârii, suma reprezentând diferența să fie stabilită de către un expert. De asemenea, în urma constatării nulității absolute clauzei prevăzute de art. 7.l lit. b) din convenția de credit (al doilea capăt de cerere), să dispuneți obligarea pârâtei la plata către reclamantul B. a sumei de 1536 CHF, reprezentând comisionul de acordare credit pe care l-a plătit la data acordării creditului, cu dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a hotărârii;

Reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x/10.03.2008 la art. 10.2 privind efectuarea plăților în moneda creditului, respectiv dreptul Băncii de a efectua conversia valutară a altor monede în CHF la cursul valutar practicat de Bancă, precum și a clauzei de la art. 13 lit. b) conform căruia clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul și exonerează banca de orice pretenție în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuațiilor cursului de schimb valutar, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze și dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF -RON pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului (2,37 RON/1 CHF), respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâta să restituie reclamantului B. sumele plătite în plus determinate de un expert, precum și obligarea pârâtei ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce se va pronuța să pună la dispoziția acestora actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou gratie de rambursare a creditului (obligația de a face), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinta civilă nr. 1405 din 17 martie 201, Judecatoria Arad a luat act de renunțarea reclamanților B. și C. la judecarea capătului de cerere nr. x al acțiunii civile, având ca obiect anulare act, formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A.. A respins, în rest, cererea formulată de reclamanții B. și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., având ca obiect anulare act. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții B. și C..

Prin decizia civilă nr. 359 din 11 octombrie 2017, Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții B. și C., în contradictoriu cu intimata A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1405 din data de 17.03.2017 pronunțată de Judecătoria Arad în dosar nr. x/2015.

A schimbat sentința civilă nr. 1405 din data de 17.03.2017 pronunțată de Judecătoria Arad în dosar nr. x/2015 în sensul că, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.2 privind dobânda variabilă în raport de politica băncii și art. 7.1 lit. b) privind comisionul de acordare credit din contractul de credit nr. x/10.03.2008 și a dispus înlăturarea acestora din contract.

A dispus restituirea comisionului de acordare de 1536 CHF și a diferenței dintre dobânda de 5,5 % și cea percepută de la data încheierii contractului până la data de 20.09.2010, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a sentinței până la restituirea efectivă.

A fost obligată intimata să-i plătească apelantului B. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată primă instanță.

Împotriva acestei decizii, reclamanții B. și C. și A. S.A. au declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Arad, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 11 ianuarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 15 ianuarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității solicitării de restituire a sumelor pentru perioada anterioară intrării în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, iar pe fond a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți ca nefondat.

În ședința publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Arad în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel Timișoara căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți C. și B. și de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 359 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2018.