ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3691/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 05 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., reprezentați prin arhiepiscop D., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea deciziilor nr. 4683 - 4731 (49 de decizii) din 10.12.2015 emise de Comisia Specială de Retrocedare și retrocedarea imobilelor înscrise în CF nr. x a comunei cadastrale X, identice parcelelor cadastrale nr. 366/2, 373, 381/2, 381/3, 382/3, 401/2, 537/1, 572/2, 382/4, 96, 99, 109, 208, 209, 224, 225, 229, 359/2, 360/1, 366/2, 382/3, 538, 539, 574, 272/2, 576, 613, 617, 618, 622/2, 174, 176, 219, 382/4, 359/6, 333, 334, 325, 336, 335, 369/101, 348, 349, 318, 382/11, 356, 382/110, 370 și 382/112.

Prin Deciziile nr. 4683 - 4731/10.12.2015 Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de A. prin care s-a solicitat restituirea mai multor imobile înscrise în cartea funciară nr. x a comunei cadastrale X, motivat de faptul că B., ale cărui drepturi au fost valorificate de centrul eparhial în condițiile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2004, nu a fost proprietarul imobilelor revendicate.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 131 din 27 mai 2016, Curtea de Apel Suceava a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca nefondată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. și B. fiind invocate dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Un prin argument susținut de recurenți în motivarea cererii de recurs este cel referitor la faptul că B. fiind o fundație ce aparține A., patrimoniul acestuia face parte din averea bisericească, iar în conținutul Deciziei civile nr. 3332/27.11.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2010 s-a afirmat că "imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietății publice".

Față de această constatare a fost invocată puterea de lucru judecat, chestiunea litigioasă privind apartenența imobilului retrocedat la categoria celor ce au aparținut cultelor religioase fiind tranșată irevocabil anterior, iar repunerea în discuție înseamnă o încălcare a principiului securității sociale și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 9 din Convenție.

Pe de altă parte, se susține faptul că reclamanta nu a invocat prin acțiune, faptul că imobilul retrocedat nu ar face parte din categoria imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și pentru că a reținut din oficiu un asemenea motiv instanța a încălcat principiul disponibilității, fiind nerespectate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar și cele ale art. 4 și 5 din O.U.G. nr. 94/2000.

S-a susținut că hotărârea primei instanțe, fundamentată pe Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 3332/17.11.2014, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 14 din Convenție .

S-a precizat că dreptul de proprietate al B. este înscris în cartea funciară încă din perioada în care Bucovina era provincie a imperiului austro-ungar în baza Legii nr. 23/8.03.1873, reactualizarea fiind făcută în anul 1937, iar în sistemul de drept austriac drepturile reale se nasc numai prin înscrierea în cartea funciară, sistem ce a fost menținut și prin Decretul-lege nr. 115/1938.

Potrivit acestor prevederi, cel care își înscrie dreptul în cartea funciară este considerat titular al unui drept real asupra bunului respectiv, prezumându-se că drepturile reale înscrise există și aparțin titularului lor, astfel cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Negarea de către jurisdicția internă a drepturilor tabulare de proprietate înscrise în cartea funciară în favoarea B. și recunoașterea în favoarea Statului, în lipsa unui titlu de proprietate, a unui drept de proprietate asupra proprietăților bisericești revendicate, privează, în opinia recurentei de drepturile ce izvorăsc din înscrierea imobilelor pe numele său, ceea ce constituie o ingerință în dreptul B. la raportarea bunurilor sale, fiind invocate considerentele din cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 1994 (Hentrich c.Franței) și 2014 (Sociedad Anonim del Ucieza c.Spania).

Inexistența unui titlu de proprietate în ceea ce privește partea adversă, combinată cu încălcarea deplină de dreptului de proprietate a B. și absența despăgubirii acestuia duc la concluzia că Fondul Bisericesc a suferit o sarcină specială și exorbitantă care a rupt justul echilibru care trebuie să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, protejarea dreptului la respectarea bunurilor.

Dreptul de recunoaștere și respectarea proprietății B., proprietate înscrisă nu numai în cartea funciară ci și în amenajamente silvice (care au valoarea cărților funciare în domeniul silvic) ar trebui considerat, susține recurenta, ca fiind cel puțin un interes substanțial, motiv pentru care trebuie să fie circumscris câmpului de aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Recunoașterea calității de proprietar în considerentele Deciziei nr. 7962/13.10.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în acțiunea în revendicare este determinantă pentru recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al B. și echivalează cu existența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii.

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 17 aprilie 2018.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor de casare invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Invocarea prezumției puterii de lucru judecat în raport cu considerentele Deciziei nr. 3332/27.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/2010

Mai întâi, trebuie precizat că, deși a invocat Decizia nr. 3332/27.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2010, recurenta nu a depus-o la dosar.

Într-adevăr la fila x a deciziei sus-menționate s-a precizat, în contextul analizării motivului de recurs ce viza aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 din Noul C. civ. cu privire la aplicarea în timp a legii civile, că imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietății publice.

Dar în raport de aceste susțineri nu se poate invoca puterea de lucru judecat, așa cum susține recurenta, întrucât admiterea acțiunii, în cauză, s-a dispus de către instanța de fond pentru că s-a considerat că B. nu este un cult religios, nefiind recunoscut ca atare de lege, așa încât nu se încadrează în ipoteza legii, pentru a i se aplica procedura de restituire prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și lipsa calității de proprietar nu îndreptățea B. la retrocedarea acestuia.

Referitor la susținerea recurentei că reclamanta nu a invocat ca motiv de anulare a deciziilor faptul că imobilul retrocedat nu ar face parte din categoria imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, iar instanța a reținut din oficiu acest motiv, se constată că nu au fost încălcate prevederile legale, așa cum susține recurenta.

În considerentele sentinței atacate în prezenta cauză s-au făcut referiri tocmai la cele reținute în soluționarea acțiunii în revendicare și unde s-a precizat că B. este o fundație de sine stătătoare, creație a statului austro-ungar cu scopul administrării eficiente a averilor bisericești secularizate în provincia Bucovina, astfel că s-a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, acesta fiind temeiul în baza căruia a fost emisă decizia contestată.

Un alt motiv de anulare a deciziilor emise de pârâta - intimată a fost faptul că B. nu a fost proprietarul bunurilor a căror retrocedare s-a dispus, astfel că, în mod corect, instanța de fond a anulat decizia de retrocedare a bunului.

Criticile ce vizează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu vor fi reținute

Recurenta a invocat considerentele din Deciziile nr. 4401/31.10.2003, nr. 7962/13.10.2005 și nr. 2368/15.03.2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pentru a justifica faptul că B. este continuatorul proprietarului tabular.

Mai întâi, trebuie precizat că deciziile invocate au fost pronunțate de instanța supremă în cauza soluționată irevocabil prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, respectiv acțiunea în revendicare a bunurilor, iar în considerentele Deciziei nr. 2368/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a precizat că "În ceea ce privește calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, Curtea de apel a reținut corect că acest aspect a fost soluționat irevocabil prin hotărâre judecătorească".

Însă, prin Decizia civilă nr. 147/13.11.2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, s-au prezentat actele normative prin care a fost înființat B. și cele prin care s-au adus modificări statutului acestuia și s-a arătat că "Prin Decretul nr. 273/1949 s-a decis doar dizolvarea de plin drept a Fondului și lichidarea patrimoniului acestuia, încetarea existenței persoanei juridice de drept public, într-o procedură similară celei de înființare, respectiv printr-un act de autoritate emis de stat..." și "nu transmiterea pretinsei proprietăți de la fundație la stat, printr-o preluare abuzivă, în sensul celor afirmate de reclamantă".

Așa cum a reținut și instanța de fond, acțiunea în revendicare a fost respinsă deoarece reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunurilor revendicate, ci administratorul lor.

Deoarece acțiunea a fost admisă de către instanța de fond prin reținerea puterii de lucru judecat în raport de Decizia nr. 147/2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, nu pot fi reținute susținerile recurentei privind recunoașterea calității B. de titular al drepturilor de proprietate înscris în Cartea funciară, întrucât chiar lipsa dovezii calității de proprietar a dus la respingerea acțiunii în revendicare.

De aceea, nu se poate susține că recurenta ar avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu prezintă relevanță nici argumentele ce vizau caracterul constitutiv de drepturi al înscrierilor în Cartea funciară și nici incidența considerentelor unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta a invocat faptul că Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, nu i-ar fi opozabilă pentru că nu a avut calitatea de parte în acel dosar, dar aceste susțineri sunt nefondate.

Din analiza Deciziei nr. 147/A/2013 rezultă că în acel dosar, în care a fost pronunțată această decizie, calitatea de reclamant a avut-o B. - C., reprezentată de Înalt Preasfinția Sa D., iar recurenta din prezenta cauză este A., reprezentată de Arhiepiscop IPS D..

Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, va fi respins ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. și B. împotriva Sentinței nr. 131 din 27 mai 2016 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2018.

GGC - GV