ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 250/2017

Decizia nr. 250/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea

de ședință din data de 16 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014 s-a respins ca neîntemeiată excepția tardivității invocării excepției inadmisibilității de către pârâta B.N.P., A.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității este o excepție de ordine publică, astfel că putea fi invocată prin cererea precizatoare depusă la data de 20 februarie 2012.

Prin sentința civilă nr. 7364 din 23 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014 s-a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta SC B. SA în contradictoriu cu pârâtul B.N.P., A., s-a luat act că pârâtul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pentru cererea principală, pe cale separată, s-a luat act că pârâtul B.N.P., A. a renunțat la capătul din cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematele în garanție C. București reprezentantă a Administrației sectorului 1 a Finanțelor Publice, D. București și Camera Notarilor Publici București prin care s-a solicitat anularea actelor administrative privind impunerea pârâtului la plata sumelor ce se solicită a fi restituite prin cererea de chemare în garanție, s-a respins în rest această cerere de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect, s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B.N.P., A. în contradictoriu cu chemata în garanție E., s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului privind obligarea chematelor în garanție la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru achitate pentru cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematele în garanție C. București reprezentată a Administrației sectorului 1 a Finanțelor Publice, D. București și Camera Notarilor Publici București și pentru cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chemata în garanție E. și s-a luat act că chemata în garanție Camera Notarilor Publici și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea principală reclamanta SC B. SA a solicitat restituirea sumei încasate de pârâtul B.N.P., A. cu titlu de onorariu notarial pentru autentificarea statutului SC B. SA considerată percepută fără temei legal.

Reclamanta a susținut că majorarea capitalului s-a efectuat prin reevaluarea bunurilor aflate deja în patrimoniul societății, astfel că onorariile notariale trebuiau percepute în cota fixă si nu la valoare. Onorariul notarial a fost stabilit potrivit Ordinului Ministrului Justiției nr. 943/C/2005, modificat prin Ordinul ministrului Justiției nr. 1145/C/2005, aceste acte normative au fost publicate în M. Of., Partea a IV-a nr. 263 din 19 aprilie 2007 urmare a Deciziei nr. 132 din 6 decembrie 2006 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Întrucât în ambele ordine nu se menționează data intrării în vigoare sunt aplicabile dispozițiile art. 78 din Constituție potrivit cărora legea intră în vigoare în 3 zile de la publicarea în M. Of. (Legea nr. 24/2000).

În susținerea cererii, reclamanta a invocat prevederile art. 14 alin. (3) din Ordinul ministrului Justiției nr. 943/2005 modificat prin Ordinul ministrului Justiției nr. 1145/2005.

Pârâta a susținut că nu toate bunurile mobile cu care reclamanta a dorit inițial să majoreze capitalul social erau în patrimoniul reclamantei, unele dintre acestea fiind proprietatea altor societăți ori sucursale ale reclamantei, astfel că onorariu se percepea la valoare, potrivit H.G. nr. 600/2001. Or, autentificarea actului constitutiv se impune în cazul majorării capitalului social cu un aport în natură imobil conform art. 204 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990. Susținerea reclamantei că nu ar fi avut cunoștință despre normele privind onorariile notariale este contestată de pârâtă care susține că acestea au fost puse la dispoziția reclamantei și trimise odată cu oferta Biroului Notarial. Cu toate acestea, însă, ordinele nu se puteau aplica până la data publicării în M. Of., iar admisibilitatea acțiunii nu se poate reține fără ca reclamanta să probeze o situație contrară.

Cu privire la apărările care susțin excepția de inadmisibilitate a cererii principale invocată de pârâtă pe motiv că aceasta se întemeiază pe principiul îmbogățirii fără justă cauză care are caracter subsidiar și pentru că nu se contestă convenția civilă, tribunalul a reținut următoarele:

Îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe vreun temei juridic. Persoana care pretinde că a suferit un prejudiciu urmare a diminuării propriului patrimoniu cu consecința majorării patrimoniului altei persoane poate formula acțiune în restituire, care trebuie să întrunească cumulativ anumite condiții. Astfel, este necesar să existe o mărire a patrimoniului pârâtului și o scădere a patrimoniului reclamantului, între mărirea patrimoniului pârâtului și reducerea patrimoniului reclamantului să existe o legătură, operațiunea să fie lipsită de o cauză justă, iar reclamantul să nu aibă o alta acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său. Așadar, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauza are caracter subsidiar și poate fi exercitată numai în lipsa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii pretinse, nu și atunci când reclamantul are la îndemână o altă acțiune întemeiată pe răspundere delictuală ori contractuală, cum este cazul în speță, iar reclamanta nu cere și anularea convenției dintre părți.

Pentru a pretinde aplicabilitatea principiului îmbogățirii fără justă cauză este necesar a se dovedi că suma încasată cu titlu de onorariu notarial a fost încasată fără temei legitim, a determinat mărirea patrimoniului pârâtului pe seama patrimoniului reclamantei, există legătura de cauzalitate între sporirea patrimoniului primului și diminuarea patrimoniului celuilalt, împrejurare ce dă naștere în sarcina pârâtului a unei obligații de restituire.

O astfel de acțiune poate fi promovată de reclamantă doar cu caracter subsidiar, în cazul în care nu poate formula o acțiune directă. Or, se constată că reclamanta nu a dovedit că ar fi solicitat anularea convenției dintre părți, a actului autentificat de Biroul Notarial, ci numai restituirea onorariului, actul respectiv continuând să existe, astfel că acțiunea, așa cum a fost formulată, nu poate fi primită, ceea ce nu înseamnă că reclamanta nu poate formula acțiune în instanță pentru valorificarea drepturilor pretinse în condițiile legii.

A

mai reținut tribunalul că este adevărat că potrivit art. 3 din Legea nr. 36/1995 notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public și are statutul unei funcții autonome, dar între reclamantă și pârât au existat raporturi contractuale, în baza cărora acestea au hotărât cuantumul onorariului notarial.

Astfel, potrivit adresei din 16 februarie 2007, aflată la fila 106 din Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, pârâtul a comunicat reclamantei că onorariul ce trebuie achitat este de 2.082.050 lei, onorariu pe care reclamanta nu l-a contestat, iar aceasta a menționat, la data de 16 februarie 2007, că a luat cunoștință de Ordinele ministrului Justiției nr. 943/C din 1 iulie 2005 și nr. 1145/C din 12 august 2005 (avute în vedere la stabilirea onorariului notarial) și a achitat onorariul notarial, astfel cum rezultă din ordinul de plată din 20 februarie 2007 aflat la fila 97 din Dosarul nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Pe de altă parte, potrivit materialului probator administrat în cauză nu au fost anulate Ordinele Ministrului Justiției nr. 943/C din 1 iulie 2005 și nr. 1145/C din 12 august 2005 în baza cărora a fost stabilit onorariul notarial.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 1169 C. civ. de la 1864 și principiului îmbogățirii fără justă cauză, tribunalul a

respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta SC B. SA în contradictoriu cu pârâtul B.N.P., A.

În temeiul art. 246 C. proc. civ. de la 1865

și față de soluția dată cererii principale,

tribunalul a

luat act că pârâtul B.N.P., A. a renunțat la capătul din cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematele în garanție C. București reprezentantă a Administrației sectorului 1 a Finanțelor Publice, D. București și Camera Notarilor Publici București prin care s-a solicitat anularea actelor administrative privind impunerea pârâtului la plata sumelor ce se solicită a fi restituite prin cererea de chemare în garanție și a respins în rest această cerere de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Totodată, față de soluția dată cererii principale, tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B.N.P., A. în contradictoriu cu chemata în garanție E.

În temeiul principiului disponibilității a luat act că pârâtul și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată de la reclamantă, pe cale separată.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, neputându-se reține culpa procesuală a chematelor în garanție, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului privind obligarea chematelor în garanție la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru achitate pentru cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chematele în garanție C. București reprezentată a Administrației sectorului 1 a Finanțelor Publice, D. București și Camera Notarilor Publici București și pentru cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chemata în garanție E.

În baza art. 129 alin. 6 C. proc. civ. de la 1865, tribunalul a luat act că chemata în garanție Camera Notarilor Publici și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015 și sentinței civile nr. 7364 din 23 decembrie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014 a declarat apel reclamanta SC B. SA, solicitând admiterea apelului, anularea/schimbarea în parte a încheierii din data de 16 decembrie 2015 în sensul admiterii excepției tardivității invocării excepției inadmisibilității și modificarea sentinței civile nr. 7364 din 23 decembrie 2015 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 678 din 14 aprilie 2016, a respins apelul formulat de reclamanta SC B. SA împotriva încheierii de ședință din 6 decembrie 2015, ca nefondat.

A admis apelul formulat de aceeași parte împotriva sentinței nr. 7364 din 23 decembrie 2015 a Tribunalului București pe care a anulat-o în parte și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii principale și a cererilor accesorii referitoare la cheltuielile de judecată aferente cererii principale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, a constatat după cum urmează:

Apelanta-reclamantă SC B. SA a susținut că, având în vedere caracterul relativ al excepției inadmisibilității, în mod greșit prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția tardivității invocării acestei excepții de către intimatul-pârât B.N.P., A.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așa cum rezultă din considerentele încheierii atacate, prima instanță a prezentat motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, fiind indicate argumentele care i-au format convingerea că trebuie respinsă ca neîntemeiată excepția tardivității invocării excepției inadmisibilității.

Astfel, prima instanță a reținut că

excepția inadmisibilității este o excepție de ordine publică, astfel că putea fi invocată prin cererea precizatoare depusă la data de 20 februarie 2012.

Împrejurarea că apelanta-reclamantă nu este de acord cu soluția primei instanțe, apreciind că excepția inadmisibilității este o excepție relativă, nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată este nemotivată / motivată necorespunzător.

În consecință, a fost înlăturat motivul de apel referitor la nemotivarea soluției de respingere ca neîntemeiată a excepției tardivității invocării excepției inadmisibilității.

Potrivit art. 136 C. proc. civ. de la 1865, excepțiile procesuale care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și art. 132, nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în tot cursul procesului, în cazurile și condițiile legii.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că excepțiile absolute (de ordine publică) pot fi invocate oricând în cursul procesului, iar excepțiile relative (de ordine privată) pot fi invocate prin întâmpinare.

Excepțiile absolute sunt cele care privesc încălcarea unor norme de ordine publică, pe când cele relative sancționează nerespectarea unor norme de ordine privată.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 30 mai 2012, intimatul-pârât B.N.P., A. a invocat excepția inadmisibilității raportat la faptul că acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are caracter subsidiar (fila 10 Dosar nr. x/3/2011 al Tribunalului București).

Contrar opiniei apelantei-reclamante, Curtea a apreciat că excepția inadmisibilității invocată de intimatul-pârât B.N.P.A., A. este de ordine publică, astfel că putea fi invocată în tot cursul procesului.

Trebuie observat că, deși nu era reglementată în C. civ. de la 1864, îmbogățirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit considerat în unanimitate de doctrină ca izvor de obligații și consacrat ca atare de practica judiciară.

Doctrina și practica judiciară au consacrat caracterul subsidiar al actio de in rem verso în sensul că această acțiune poate fi intentată doar dacă persoana care și-a micșorat patrimoniul nu are niciun alt mijloc juridic pentru a-și recupera pierderea.

Așa cum a precizat apelanta-reclamantă, actio de in rem verso a fost fundamentată pe principiului echității și pe principiul restituirii îmbogățirii fără just temei.

În esență, s-a considerat că nu este echitabil ca o persoană să se îmbogățească în dauna alteia, fără a exista un temei legitim pentru acest lucru.

În aceste condiții, fiind vorba de o acțiune bazată pe principii fundamentale ale dreptului, este evident că încălcarea condițiilor pentru intentarea sa ar reprezenta o încălcare a acestor principii.

Or, indiferent de ramura de drept, sancțiunea care intervine în cazul încălcării unor principii fundamentale este nulitatea absolută, iar mijlocul procesual prin care se pot invoca aceste încălcări este excepția absolută (de ordine publică).

Contrar opiniei apelantei-reclamante, Curtea a constatat că nu există doctrină și practică judiciară relevantă din care să rezulte că încălcarea condițiilor pentru intentarea actio de in rem verso ar trebui sancționată cu nulitatea relativă.

Întrucât privesc buna desfășurare a procesului civil, condițiile în care trebuie exercitat dreptul la acțiune sunt reglementate, ca regulă generală, prin norme de ordine publică.

Nu a fost reținut argumentul referitor la aplicarea prin analogie a N.C.C. întrucât această normă juridică nu era în vigoare la data la care a avut loc pretinsul fapt juridic licit invocat de apelanta-reclamantă.

A fost considerată

eronată legătură pe care apelanta-reclamantă o face între termenul de prescripție al acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și normele juridice de ordine publică sau de ordine privată.

Apelanta-reclamantă face confuzie între dreptul material la acțiunea în pronunțarea nulității absolute/relative și dreptul material la acțiunea în restituirea prestațiilor executate în baza unor acte juridice nule/anulate.

Este adevărat că dreptul material la acțiunea în pronunțarea nulității absolute este imprescriptibil, însă dreptul material la acțiunea în restituirea prestațiilor executate în baza unor acte juridice nule/anulate este întotdeauna prescriptibil, indiferent dacă actul juridic a fost lovit de nulitate absolută sau de nulitate relativă.

Or, actio de in rem verso este o acțiune în restituirea unor prestații executate fără temei legitim, astfel că este firesc să fie prescriptibilă.

În consecință, excepția inadmisibilității invocată de intimatul-pârât B.N.P.A., A. a fost considerată de ordine publică, astfel că putea fi invocată în tot cursul procesului.

Așa cum rezultă cu evidență și din dispozitivul

sentinței civile nr. 7364 din 23 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, prima instanță nu s-a mai pronunțat pe excepția inadmisibilității invocată de intimatul-pârât B.N.P.A., A.

În ceea ce privește apărările de fond, acestea puteau fi invocate oricând în cursul judecării procesului.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că

apelanta-reclamantă nu mai justifică nicio vătămare ca urmare a faptului că a fost respinsă ca neîntemeiată excepția tardivității invocării excepției inadmisibilității întrucât prima instanță nu s-a mai pronunțat pe această excepție, iar apărările de fond putea fi invocate oricând în cursul procesului.

În consecință,

chiar dacă s-ar considera, în mod eronat a apreciat Curtea, că excepția inadmisibilității invocată de intimatul-pârât B.N.P.A., A. este de ordine privată, tot nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865 pentru a se dispune anularea parțială a încheierii atacate.

Pentru aceste motive, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția tardivității invocării excepției inadmisibilității, astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ. de la 1865, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă SC B. SA împotriva încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014 ca nefondat.

Referitor la apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 7364 din 23 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, a reținut următoarele:

Așa cum s-a arătat în doctrina și practica judiciară, pentru admiterea acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză trebuie îndeplinite:

- trei condiții materiale;

i). mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani;

ii). micșorarea unui patrimoniu ca o consecință a măririi altuia;

iii). existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea altuia

- două condiții juridice;

iv). absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite (caracterul subsidiar al acțiunii de restituire);

v). să nu existe un temei legitim al măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Curtea a apreciat că

apelanta-reclamantă SC B. SA nu avea deschisă calea unei acțiuni izvorâte dintr-un raport juridic contractual (răspundere contractuală, nulitate, rezoluțiune etc.).

Așa cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 36/1995 (forma în vigoare la data autentificării actului):

- art. 3 - N

otarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public și are statutul unei funcții autonome;

-

art. 4 - Actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege;

- art. 8 lit. b) - Notarul public autentifică înscrisurile redactate de el, de parte personal sau de avocat;- art. 17 - Notarul public este numit de ministrul justiției, la propunerea F., în baza cererii celui interesat și după ce face dovada îndeplinirii cerințelor arătate la art. 16;

- art. 28 lit. c) - F. stabilește, cu aprobarea ministrului justiției, onorariile minimale pentru serviciile prestate de notarii publici;

- art. 32 - Notarii publici au dreptul la onorarii pentru fiecare serviciu prestat, în conformitate cu art. 28 al.2 lit. c);

- art. 43 - Toate actele notariale se îndeplinesc la cerere;

- art. 102 - Arhiva activității notariale este proprietatea statului și se păstrează, se conservă și se predă în condițiile legii.

Contrar opiniei primei instanțe și intimatului-pârât, Curtea a constatat că acesta a prestat serviciile notariale și a perceput onorariul în temeiul legii.

Din dispoziții legale menționate mai sus rezultă cu evidență că notarul public este autorizat prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public și întocmește acte de autoritate publică, activitatea sa fiind reglementată de lege.

Procedura de întocmire a actelor notariale și dreptul la onorariu pentru serviciile prestate sunt stabilite prin lege, iar arhiva activității notariale este proprietatea statului.

În consecință, notarul public prestează serviciile și percepe onorarii în temeiul legii și nu în baza unui contract încheiat cu clienții săi.

A fost apreciată neîntemeiată susținerea intimatului-pârât potrivit căreia prin norme legale speciale este reglementată convenția civilă de prestări servicii notariale.

Nu există nicio dispoziție legală care să prevadă că notarul public ar presta serviciile în baza unui contract încheiat în acest sens.

De altfel, intimatul-pârât nici nu a indicat vreo normă juridică specială care să reglementeze convenția civilă de prestări servicii notariale.

A mai observat că legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care a considerat că serviciile specifice unei profesii liberale reglementate de lege trebuie prestate în baza unui contract.

În acest sens, în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 s-a indicat că avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă.

Însă, există o diferență evidentă de reglementare între statutul profesiei de notar public și cel al profesiei de avocat.

Doar notarul public este autorizat prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public și întocmește acte de autoritate publică.

Nu a fost reținută susținerea intimatului-pârât potrivit căreia a existat un acord de voință între părți în sensul încheierii unei convenții de prestări servicii.

Apelanta-reclamantă și intimatul-pârât au urmat procedura de întocmire a actelor notariale prevăzută în cap. V din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la data autentificării actului).

Astfel, art. 43 din lege prevede că toate actele notariale se întocmesc la cerere, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă că se încheie un contract de prestări servicii.

În baza cererii apelantei-reclamante, a fost autentificat statutul acesteia din 15 februarie 2016 (filele 119 - 140 Dosar

nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a III-a civilă).

Onorariul a fost calculat în baza Ordinului ministrului Justiției nr. 943/C din 1 iulie 2005, modificat prin Ordinul ministrului Justiției nr. 1145/C din 12 august 2005, așa cum rezultă din adresa din 16 februarie 2007 emisă de intimatul-pârât (filele 106, 141

Dosar nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a III-a civilă).

Intimatul-pârât i-a comunicat apelantei-reclamante valoarea onorariului prin adresa din 16 februarie 2007, a emis factura fiscală din 16 februarie 2007.

În temeiul

art. 32 din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la data autentificării actului), apelanta-reclamantă a achitat onorariul prin OP din 20 februarie 2007 (fila 87 Dosar nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, fila 97 Dosar nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă).

Faptul că intimatul-pârât a prestat serviciile notariale în baza legii rezultă și din încheierea de autentificare a statutului din 15 februarie 2016 în cuprinsul căreia este menționat expres că actul a fost autentificat în baza art. 8 lit. b) din Legea nr. 36/1995 (filele 119 - 140 Dosar nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a III-a civilă).

Totodată, din cuprinsul aceleiași încheieri de autentificare rezultă că onorariul a fost perceput în temeiul Ordinului ministrului Justiției nr. 943/C din 1 iulie 2005 și nu a unui contract de prestări servicii.

Contrar opiniei intimatului-pârât, din conținutul adresei din 16 februarie 2007 nu rezultă că aceasta ar fi fost o ofertă de servicii, ci a fost o înștiințare cu privire la valoarea onorariului și modul de calcul.

De altfel, este greu să se considere că adresa din 16 februarie 2007 reprezintă o ofertă de servicii din moment ce a fost emisă după autentificarea statutului (15 februarie 2007).

În consecință, Curtea a constatat că între

intimatul-pârât

B.N.P.A., A. și apelanta-reclamantă SC B. SA nu a fost încheiat niciun contract de prestări servicii notariale.

Intimatul-pârât a prestat serviciile notariale și a perceput onorariul în temeiul legii.

În aceste condiții, contrar susținerii intimatului-pârât și primei instanțe, apelanta-reclamantă nu avea deschisă calea unei acțiuni izvorâte dintr-un raport juridic contractual (răspundere contractuală, nulitate, rezoluțiune etc.).

A fost considerată neîntemeiată susținerea primei instanțe potrivit căreia apelanta-reclamantă ar fi avut posibilitatea să solicite anularea actului autentificat de intimatul-pârât.

Trebuie observat că nulitatea este sancțiunea care intervine pentru nerespectarea unor condiții de validitate la încheierea actului juridic civil.

Cuantumul onorariului perceput de notarul public pentru autentificare nu este o condiție de validitate a actului juridic civil, astfel că apelanta-reclamantă nu ar avea deschisă calea unei acțiuni în nulitate.

Intimatul-pârât nu a fost parte a actului autentificat și nu a existat nicio manifestare de voință din partea acestuia care să fie cuprinsă în acest act.

Dacă s-ar anula actul autentificat, doar părțile acestui act trebuie repuse în situația anterioară.

În aceste condiții, notarul public nu ar putea fi obligat la restituirea onorariului ca urmare a anulării unui act pe care l-a autentificat.

În ceea ce privește încheierea de autentificare, Curtea a constatat că în art. 65 din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la data autentificării actului - 15 februarie 2007) sunt prevăzute mențiunile pe care trebuie să le cuprindă aceasta sub sancțiunea nulități.

Or, printre aceste mențiuni nu se numără onorariul perceput de notarul public sau modalitatea de calcul al acestuia.

În consecință, apelanta-reclamantă nu are deschisă nici calea unei acțiuni în anularea încheierii de autentificare.

În concluzie, este întemeiat motivul de apel potrivit căruia este îndeplinită condiția absenței oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite (caracterul subsidiar al acțiunii de restituire).

Curtea a constatat că prima instanță nu a analizat celelalte patru condiții ale acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Curtea a apreciat că prin neanalizarea susținerilor/apărărilor/argumentelor părților cu privire la celelalte patru condiții ale acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă, prima instanță nu a cercetat fondul cererii principale cu care a fost sesizată, iar pronunțarea unei soluții direct în apel ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicție, astfel că se impune anularea cu trimitere spre rejudecarea cererii principale conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 (forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 față de data formulării cererii principale).

Trebuie observat că apelul formulat de apelanta-reclamantă SC B. SA

nu a privit și soluția dată de prima instanță cererilor de chemare în garanție.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, instanța de apel a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Așa cum s-a subliniat în doctrină, datorită faptului că și apelul este guvernat de principiul disponibilității, instanța de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, iar soluțiile din hotărâre care nu au fost apelate devin irevocabile.

Dacă aprecia că nu are interes să promoveze un apel principal, intimatul-pârât

B.N.P., A. avea posibilitatea, până la prima zi de înfățișare în apel, să declare apel provocat atunci când a observat că apelanta-reclamantă a apelat soluția cu privire la cererea principală.

În acest sens art. 293 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 prevede că, în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare

apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în prima instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 293 se aplică în mod corespunzător.

În consecință, în cazul în care dorea ca judecata în apel să privească și soluția dată cererilor de chemare în garanție, intimatul-pârât

B.N.P., A. avea posibilitatea formulării unei apel provocat.

În aceste condiții, întrucât intimatul-pârât

B.N.P., A. nu a formulat un apel provocat prin care să repună în discuție cererile de chemare în garanție, Curtea a constatat că soluția dată de prima instanță acestor cereri a devenit irevocabilă, iar rejudecarea cauzei nu trebuie să privească și cererile de chemare în garanție formulate de intimatul-pârât.

Cu ocazia rejudecării cauzei, raportat la soluția pe care a pronunțat-o cu privire la cererea principală, prima instanță s-a pronunțat și asupra cererilor referitoare la cheltuielile de judecată aferente judecării cererii principale formulate de a

pelanta-reclamantă SC B. SA și intimatul-pârât B.N.P., A.

În baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 (forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 față de data formulării cererii principale), a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 7364 din 23 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, a anulat, în parte, sentința civilă nr. 7364 din 23 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014 și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea:

- cererii principale formulată de reclamanta SC B. SA în contradictoriu cu pârâtul B.N.P., A.

- cererilor referitoare la cheltuielile de judecată aferente judecării cererii principale formulate de reclamanta SC B. SA și pârâtul B.N.P., A.

A menținut în rest sentința civilă nr. 7364 din 23 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât pârâtul B.N.P., A. București, cât și reclamanta SC B. SA, recursuri înregistrate la data de 13 mai 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a reținut eronat natura raportului juridic dintre părți, pronunțând o hotărâre cu încălcarea principiului de ordine publică referitor la caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, motiv de recurs pe care l-a subscris prevederilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, între părți s-a născut un raport juridic de natură contractuală, convenția de prestări servicii fiind materializată în autentificarea actului solicitat din 2007, oferta de onorariu aferent serviciilor notariale din 2007 și acceptarea acesteia, emiterea facturii aferente din 16 februarie 2007 și plata onorariului (OP din 20 februarie 2007).

A relevat recurenta că a existat un acord de voință, în sensul încheierii unei convenții de prestări servicii, iar ambele părți și-au îndeplinit întocmai obligațiile contractuale, în sensul că notarul a procedat la autentificarea actului, iar beneficiarul a achitat onorariul negociat de părți.

Faptul că acest gen de convenție civilă este reglementat de norme legale speciale constituie un aspect firesc, care nu înlătură caracterul contractual al raportului juridic, indiferent de regimul de interes public care îi poate fi atribuit.

Ca atare, apreciază recurenta, reclamanta are la dispoziție o altă cale procedurală pentru valorificarea pretențiilor, respectiv acțiunea în nulitate parțială a convenției cu restabilirea situației anterioare, fiind astfel încălcată regula referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză.

A mai relevat recurenta că instanța de apel a făcut confuzie între temeiul stabilirii și plății onorariului, respectiv convenția părților și legea care reglementează acest raport juridic.

Norma legală (art. 28 lit. c) din Legea nr. 36/1995 și Ordinul ministrului Justiției nr. 943 din 1 iulie 2005) nu stabilește decât limita inferioară a onorariului notarial, ceea ce înseamnă că dincolo de această limită legală, părțile sunt cele care convin asupra cuantumului acestuia, prin negociere.

Chiar dacă raportul juridic client-notar este reglementat de lege, această convenție se naște în temeiul acordului de voință și nu ex-lege. Și reprezentanții altor profesii juridice au dreptul generic la onorarii, reglementate inferior sau superior, prin lege (avocați, executori judecătorești). Însă onorariul pentru fiecare prestație în sine se stabilește convențional, independent de încheierea unui contract scris. Dacă acest onorariu depășește limitele legale imperative, contractul este susceptibil de anulare parțială.

În fine, recurenta-pârâtă a relevat că, prin soluția de anulare doar în parte a sentinței atacate, fără trimiterea spre rejudecare și a cererilor de chemare în garanție formulate de această parte, i s-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil (critică încadrată de parte în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, apreciază recurenta că între soluția de respingere a cererilor de chemare în garanție și cea pronunțată asupra cererii introductive de instanță exista o relație de interdependență.

Ca atare, se impunea anularea ambelor soluții, argumentul lipsei formulării unui apel provocat neputând fi primită. O soluție de anulare a unei hotărâri fără analiza fondului cauzei se poate pronunța și în faza recursului, etapă procesuală în care partea ce a formulat cererea de chemare în garanție nu ar mai putea, teoretic, să promoveze un recurs provocat, sub imperiul V.C.P.C.

Reclamanta SC B. SA a criticat decizia pronunțată în apel numai în ceea ce privește soluția de respingere a căii de atac formulate împotriva încheierii de ședință din 16 decembrie 2015, susținând, în esență, următoarele:

Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, pârâta a înțeles să invoce excepția inadmisibilității acțiunii prin precizările din 20 februarie 2012, cu mult după depunerea întâmpinării, respectiv la 27 iulie 2009. Or, potrivit art. 115 și art. 118 C. proc. civ., raportat la art. 132 C. proc. civ., excepțiile și apărările pot fi invocate de către pârât doar prin întâmpinare, nerespectarea acestor dispoziții fiind sancționată de decăderea din dreptul de a mai invoca excepții, conform art. 136 C. proc. civ.

Legiuitorul a prevăzut o singură derogare, în ceea ce privește excepțiile de ordine publică, însă, contrar celor reținute de instanța de apel, în această categorie nu se încadrează excepția invocată de partea adversă.

În susținerea caracterului relativ al excepției inadmisibilității, recurenta a susținut, în esență, că în cuprinsul C. civ. din 1865, îmbogățirea fără justă cauză nu avea o reglementare expresă, astfel că nu poate fi considerată o instituție reglementată de norme de ordine publică, că în doctrina și jurisprudența veche opiniile erau împărțite între a accepta sau nega caracterul subsidiar a lui actio de in rem verso. De asemenea, aplicând prin analogie prevederile art. 1252 C. civ. actual, care fac referire la prezumția de nulitate relativă, reiese că și excepția invocată de pârâtă este de ordine privată.

A mai relevat recurenta că, de regulă, normele de drept civil sunt norme de ordine privată, iar normele de ordine publică reprezintă excepțiile astfel încât orice excepție trebuie să reiasă în chip neîndoielnic din lege. În fine, a susținut recurenta-reclamantă că acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se prescrie în termen de 3 ani, iar dacă normele care o reglementează ar ocroti un interes general, nu s-ar justifica sancționarea pasivității părților.

A mai relevat recurenta că, contrar celor reținute de instanța de apel, potrivit cărora judecătorul fondului a calificat apărările pârâtei privind inadmisibilitatea ca fiind apărări de fond, reclamanta a înțeles să apeleze doar soluția de respingere a excepției tardivității invocării excepției inadmisibilității.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinare,

B.N.P., A. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta SC B. SA, susținând, în esență, că instanțele de fond au statuat că nu s-a invocat o veritabilă excepție de inadmisibilitate, ci apărări de fond, fiind lipsită de interes analiza eventualei tardivități a invocării unei excepții (care nu a fost analizată ca atare) și că, în orice caz, excepția a fost invocată la prima zi de înfățișare.

Prin întâmpinare, SC B. SA a solicitat respingerea recursului declarat de către B.N.P., A. București, reiterând susținerile și apărările formulate în fazele procesuale anterioare, în sensul că între părți nu exista raporturi contractuale și, ca atare nu are la dispoziție o altă procedură pentru recuperarea sumelor încasate în mod nelegal de partea adversă.

Recursul declarat de reclamanta SC B. SA este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este adevărat că, potrivit art. 136 C. proc. civ., pârâtul care nu a invocat o excepție relativă prin întâmpinare, în condițiile art. 115 și art. 132 C. proc. civ., este decăzut din dreptul de a mai invoca excepții.

În speță, însă, instanța de fond a calificat apărarea formulată de pârâtă, referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, ca fiind o apărare de fond și nu o excepție procesuală, de fond, și a analizat-o ca atare.

Toate susținerile formulate de către reclamantă, atât prin cererea de apel, cât și prin prezenta cerere de recurs, sunt menite a aduce argumente în sensul opiniei că excepția invocată de pârâtă nu este de ordine publică, absolută, ci este o excepție relativă și că, prin urmare, a fost tardiv invocată.

Or, toate aceste argumente sunt străine de soluția criticată, soluție care a fost aceea de a califica apărarea pârâtei ca fiind apărare de fond, împrejurare față de care nu era necesară respectarea vreunui termen procedural și nici nu era aplicabilă vreo sancțiune pentru neexercitarea dreptului în intervalul defipt de lege.

Deși prin motivele de recurs nu s-a formulat nici o critică concretă în raport de calificarea dată de instanțele de fond, în sensul că apărarea pârâtei nu putea fi subscrisă noțiunii de apărare de fond, ci că ar fi trebuit considerată o veritabilă excepție procesuală (de fond), apreciem decizia recurată, în raport de soluția atacată (respingerea apelului împotriva încheierii din 16 decembrie 2015) a fi legală.

Astfel, C. proc. civ. din 1865, aplicabil în prezenta cauză, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012, făcea distincție între excepțiile de procedură și excepțiile de fond (de exemplu, art. 137 alin. (1)). Întrucât apărarea formulată de pârâtă nu viza, în mod evident, condițiile formale ale judecății (încălcarea unor reguli de procedură, de competență etc.), aceasta nu putea fi subscrisă categoriei excepțiilor de procedură. Prin urmare, în calificarea naturii juridice concrete a apărării, în sensul de a fi considerată sau nu excepție de fond, judecătorul fondului a stabilit, în mod corect, că aceasta nu viza lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune. Condițiile de exercițiu ale acțiunii civile sunt, așa cum este unanim recunoscut, cele referitoare la afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat, interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală. Or, pârâta a invocat că dreptul ori pretențiile reclamantului nu pot fi ocrotite pe calea procesuală aleasă (actio de in rem verso), care este subsidiară acțiunii întemeiate pe răspunderea contractuală, ceea ce ar reprezenta o veritabilă inadmisibilitate (fine de neprimire a cererii), nu lipsa vreuneia dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii. Chiar dacă s-ar aprecia că s-a pus sub semnul întrebării dacă dreptul subiectiv afirmat de reclamantă a fost exercitat în limitele sale externe, de ordin juridic, totuși verificarea în fapt a existenței dreptului se face la sfârșitul judecății.

Altfel spus, apărarea formulată nu putea fi considerată o veritabilă excepție, care să nu pună în discuție fondul dreptului, astfel că, în mod corect, a fost analizată ca fiind o apărare de fond.

În acest context, toate argumentele formulate prin cererea de recurs, în sensul că „excepția inadmisibilității” era una relativă și, ca atare, fiind invocată cu depășirea termenului legal, ar fi trebuit admisă excepția tardivității nu se impun a fi analizate, fiind, așa cum s-a mai arătat, străine de soluția pronunțată de instanța de fond și menținută de cea de apel.

În consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SA, ca nefondat.

Recursul declarat de pârâtul

B.N.P., A. București este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este adevărat că notarul public este autorizat prin lege să îndeplinească un serviciu de interes public și întocmește acte de autoritate publică, activitatea sa fiind reglementată prin lege, așa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 36/1995 (în forma în vigoare la data autentificării actului în discuție, 15 februarie 2007).

Dată fiind natura activității notarului public (îndeplinirea actelor notariale enumerate de lege, acordarea de consultații juridice în materie notarială sau participarea, în calitate de specialiști desemnați de părți, la pregătirea și întocmirea unor acte juridice cu caracter notarial - art. 8 și 9 din Legea nr. 36/1995), este evident că raporturile juridice stabilite între notar și client se îndepărtează de la principiul autonomiei de voință, specific contractului, fiind guvernate de norme de ordine publică, sfera acestor raporturi juridice fiind predeterminată de lege. Este adevărat, de asemenea, că deși toate actele notariale se îndeplinesc doar la cererea clientului (art. 43 alin. (1) din Legea nr. 36/1995), îndeplinirea actului notarial nu poate fi refuzată decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege, respectiv de dispozițiile art. 51 din Legea nr. 36/1995, ceea ce conduce la concluzia existenței unui așa-zis „contract forțat”.

Însă, toate aceste elemente nu sunt de natură a înlătura opinia că între notarul public și client se perfectează un veritabil contract de prestări servicii notariale, chiar dacă conținutul propriu zis al „prestației” notarului public este predeterminat de lege prin norme legale imperative. Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare în februarie 2007, notarii publici au dreptul la onorarii pentru fiecare serviciu prestat, în conformitate cu art. 28 alin. (2) lit. c), iar îndeplinirea actului notarial poate fi respinsă, printre alte motive, și pentru neplata onorariului stabilit (art. 51 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 36/1995).

Mai mult decât atât, așa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 28 lit. c) din Legea nr. 36/1995 și din Norma aprobată prin Ordinul ministrului Justiției nr. 943 din 1 iulie 2005 legiuitorul nu a stabilit decât limita inferioară a onorariului notarial. Pe cale de consecință nivelul propriu zis al onorariului ce urmează a fi achitat de către client se stabilește prin negociere între cele două părți. Ca atare, legea stabilește, prin art. 32, doar dreptul generic al notarului de a percepe onorariu, cuantumul onorariului pentru fiecare prestație notarială fiind stabilit în condițiile raportului contractual notar-client.

În aceste condiții, în mod greșit a reținut instanța de apel că nu exista raport contractual între cele două părți, întrucât nu există o dispoziție legală expresă în lege în acest sens, ca în cazul serviciilor prestate de avocat. În primul rând, atunci când prestația notarială constă în consultații, există text de lege care stipulează în mod concret acordarea acestora „pe bază de contract” (art. 44 alin. (3) din Legea nr. 36/1995).

În al doilea rând, atunci când se procedează la calificarea raportului juridic ce se naște între client și notar, se are în vedere contractul în sens de negotium, iar nu dacă existența convenției se constată și se probează printr-un înscris unic. Ca atare, față de cele mai sus reținute, este nelegală opinia instanței de apel că dreptul notarului public de a percepe un onorariu, întru-un anumit cuantum, și obligația corelativă a clientului de a-l achita se naște „ex lege”, iar nu în temeiul unei convenții, chiar dacă acea convenție are un conținut predeterminat de lege, prin norme imperative.

Cu alte cuvinte, în mod corect a susținut recurenta că instanța de apel a făcut o confuzie între temeiul stabilirii și plății onorariului în cuantumul respectiv, respectiv convenția și legea care reglementează acest raport juridic convențional.

Așa fiind, constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a aplicat eronat normele legale sus arătate și, prin urmare, a încălcat principiul de ordine publică referitor la caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, în raport cu acțiunea întemeiată pe contract.

În situația în care se constată întemeiat motivul de recurs sus arătat, nu se mai impune analizarea criticilor referitoare la anularea doar în parte a sentinței de fond de către instanța de prim control judiciar, fără trimiterea spre rejudecare a cererilor de chemare în garanție și la pretinsa încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă și va modifica în parte decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SA prin administrator judiciar provizoriu SC G. SPRL București împotriva Deciziei civile nr. 678 din 14 aprilie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta B.N.P., A. împotriva Deciziei civile nr. 678 din 14 aprilie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC B. SA prin administrator judiciar provizoriu SC G. SPRL București împotriva sentinței nr. 7364 din 23 decembrie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 16 februarie 2017.