ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 416/2018

Decizia nr.

416/2018

Asupra cauzei

de fața, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Motru la data de 22 iulie 2016, reclamanta A. SA a

solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în

contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună obligarea pârâtului la

plata sumelor reținute drept rentă lunară datorată

creditoarei C. ca urmare a executării silite a societății, care

este debitor solidar cu pârâtul pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite

prin Sentința nr. 29 din 28 ianuarie 2010, pronunțată de

Judecătoria Motru, în Dosarul nr. x/263/2009, definitivă prin Decizia

nr. 58 din 27 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj și prin

Decizia nr.  2.034 din 25 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de

Apel Craiova. Cuantumul sumei pentru care solicita obligarea pârâtului este de

10.658,20 RON, actualizată de la data executării silite, la data efectivă

a plății.

Prin Sentința

civilă nr. 629 din 21 martie 2017, Judecătoria Motru a admis în parte

cererea formulată de reclamanta A. SA. și a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 7.350 RON, sumă ce va fi actualizata

la data plății efective.

A obligat

pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 600 RON, cheltuieli de

judecată, fiind respinsă în rest cererea.

Prin Decizia

nr. 1.556 din 2017 din 5 octombrie 2017, Tribunalul Gorj, secția I

civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. SA.

împotriva Sentinței civile nr. 629 din 21 martie 2017,

pronunțată de Judecătoria Motru.

Împotriva

acestei decizii, reclamanta A. SA. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul

Gorj, la data de 6 decembrie 2017 și transmis spre soluționare

Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 14

decembrie 2017,

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 27 decembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 10.

Prin

rezoluția completului din data de 8 ianuarie 2018, s-a fixat termen de

judecată la 14 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției

necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de

față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu

art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că

Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează

recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile

curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în

mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,

care prevede că "Recursul urmărește să supună

Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în

condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu

regulile de drept aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile

alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența

de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul C. proc.

civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât,

coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) C. proc. civ.

Cum în

speță, judecătoria a fost instanța învestită cu

soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C.

proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126

alin. (2) din Constituție "competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli

noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

În aplicarea

acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte urmează a decima competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. SA.

împotriva Deciziei nr. 1.556/2017 din 5 octombrie 2017, pronunțată de

Tribunalul Gorj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel

Craiova.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.

Procesat de

GGC - N