ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4510/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. prin reprezentat S.C. D. S.R.L., ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007, în sensul constatării caracterului abuziv privind:

- clauza prevăzută la punctul 1 referitor la comisionul de acordare a creditului ce i-a fost perceput, în cuantum de 375,25 RON urmând în consecință să fie obligată pârâta să îi restituie contravaloarea acestui comision;

- clauza prevăzută la punctul 5 din contractul de credit și art. 2.6, 2.10a; 2.11.b din "Condiții generale de creditare anexă la contractul de credit bancar" în sensul constatării caracterului abuziv al acestor clauze prin care se menționează că banca poate revizui, în mod unilateral dobânda curentă cu obligarea pârâtei la restituirea contravalorii dobânzii ce a fost revizuită/majorată în mod unilateral începând cu data semnării contractului de credit;

- clauza prevăzută la punctul 6 din contractul de credit, referitoare la dobânda anuală efectivă (DAE), cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit, începând cu data semnării contractului de credit;

- obligarea pârâtei la restituirea contravalorii comisionului de analiză a documentației de acordare credit;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlul de comision de urmărire riscuri, perceput începând cu data semnării contractului de credit;

- obligarea pârâtei să-i restituie toate acele costuri ce i-au fost percepute "intervenite ulterior semnării acestui contract", astfel cum se menționează la punctul 6 alineat ultim din contractul de credit bancar;

- clauza prevăzută la punctul 8 alin. (1) și b din contractul de credit, prin care banca permite, în mod unilateral, să majoreze în mai multe rânduri contravaloarea creditului restant percepând diferite cuantumuri de dobânzi și să se dispună recalcularea scadenței creditului prin eliminarea acestui procent de dobândă perceput în mod nelegal;

- clauza prevăzută la punctul 9 punctul c referitor la perceperea comisionului de administrare, cu obligarea pârâtei la restituirea contravalorii comisionului de administrare perceput, începând cu data semnării contractului de credit;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru toate sumele încasate în mod abuziv ce se vor calcula începând cu data perceperii lor;

- în urma constatării caracterului abuziv al acestor clauze să se dispună obligarea pârâtei de a elimina din contractul încheiat de părți, comisioanele percepute în mod nelegal, precum și dobânda variabilă, percepută în mod unilateral și să se emită un nou grafic de rambursare;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu apărător.

Prin sentința civilă nr. 5975/2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C. prin reprezentat legal S.C. D. S.R.L., s-a constatat caracterul abuziv și în consecință nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007 prevăzute de pct. 9 lit. c) referitoare la comisionul de administrare perceput lunar, pct. 9 lit. f) referitoare la comisionul de urmărire riscuri perceput lunar, s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzei prevăzută de pct. 5 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007, art. 2.6, art. 2.10 lit. a) și 2.11 b din Condiții generale de creditare anexă la contractul de credit bancar referitoare la posibilitatea pârâtei de a revizui în mod unilateral dobânda curentă, s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007 prevăzută la pct. 1 și 9 lit. b) privitoare la comisionul de acordare a creditului, ca neîntemeiat, au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a sumelor încasate de fiecare dintre acestea cu titlu de comision de administrare și comision de urmărire riscuri, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data încasării sumelor respective și până la restituirea efectivă a acestora și au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtele B. S.A. și C. prin reprezentat S.C. D. S.R.L.

Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 743/2018 din 14 martie 2018, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că admite în parte capătul de cerere privind plata dobânzii legale și în consecință, obligă apelantele-pârâte la plata către intimatul-reclamant a dobânzii legale aferente sumelor încasate de fiecare dintre acestea cu titlu de comision de administrare și comision de urmărire riscuri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data restituirii efective a acestora.

A menținut în rest sentința apelată.

A respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C., ca nefondat.

A obligat intimatul-reclamant către apelanta-pârâtă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 87,93 RON reprezentând taxă judiciară de timbru în apel, corespunzător pretențiilor admise.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 743/2018 din 14 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19.10.2018.