ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3386/2018

Ședința publică din data de 19 septembrie 2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 856 din 21 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții Rus B. și C., în contradictoriu cu pârâtele D., S.C. E. S.A., F. (fosta F.), având ca obiect acțiune în constatare. S-a constatat nulitatea absolută pentru caracter abuziv a clauzei prevăzute de art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x/01.03.2017, privind perceperea de către bancă a unui comision de acordare. S-a constatat nulitatea absolută pentru caracter abuziv a clauzelor de la art. 4.7 alin. (1) și (3), art. 4.11 lit. b), art. 5.2 și 5.5, din același contract de credit nr. x/01.03.2007, menținute prin actele adiționale, numai în ce privește perceperea de către pârâte a comisionului de administrare lunară. A fost obligată pârâta E. S.A. la restituirea către reclamanți a sumei de 555 CHF (respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății) achitată cu titlu de comision de acordare, precum și a sumei de 1301,12 CHF (respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății) achitată cu titlu de comision de administrare lunară. A fost obligată pârâta F. (fosta F.) prin mandatar, la restituirea către reclamanți a sumei de 3069,06 CHF (respectiv echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății) achitată cu titlu de comision de administrare lunară până la data de 31.08.2016, precum la restituirea sumelor achitate cu acest titlu în continuare până la data pronunțării prezentei hotărâri judecătorești. A fost obligată pârâta F. (fosta F.) prin mandatar, la emiterea unui nou grafic de rambursare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri judecătorești, cu înlăturarea comisionului de administrare, apreciat ca abuziv. S-au respins ca neîntemeiate celelalte cereri ale reclamanților. Au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamanți a sumei de 2250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, proporțional cu cuantumul pretențiilor admise.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel B. și C. și S.C. E. S.A..

Prin decizia civilă nr. 849 din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost respinse apelurile.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenta-pârâtă S.C. E. S.A. și recurenții-reclamanți RUS B. și C..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 19.09.2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curtea de apel judecă, ca instanță de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că toate recursurile, indiferent de instanța care le-a pronunțat, vor fi soluționate de instanța supremă.

Trebuie subliniat că, nu doar în cazul competenței materiale a curții de apel ca instanță de recurs este reglementată condiționarea "în cazurile anume prevăzute de lege", ci aceasta determină capacitatea tuturor instanțelor de control judiciar de a judeca, ca instanțe de recurs: pentru tribunale la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., pentru curțile de apel la art. 96 pct. 3 C. proc. civ. și pentru Înalta Curte de Casație și Justiție la art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Această ierarhie instituțională, rezultă în mod evident atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94 - 97 C. proc. civ.

Din ansamblul prevederilor C. proc. civ. se poate deduce că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal ce are la bază judecătoriile și în vârful cărora se găsește Înalta Curte de Casație și Justiție, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanță de la un nivel intermediar.

Astfel, competența de soluționare a recursurilor aparține și altor instanțe decât Înalta Curte de Casație și Justiție, aspect ce reiese și din interpretarea sintagmei "instanța ierarhic superioară" din cadrul art. 483 alin. (4) C. proc. civ., al cărui rol nu este de a conferi instanței supreme competența de a soluționa orice recurs, rolul acestei sintagme fiind cel de a crea o dihotomie între recursurile de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe de o parte și recursurile de competența celorlalte instanțe de control judiciar - tribunale și curți de apel, pe de altă parte.

Totodată, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Bistrița-Năsăud.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. E. S.A. și de recurenții-reclamanți RUS B. și C. împotriva deciziei civile nr. 849 din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2018.