ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2109/2018

Ședința publică din data de 22 mai 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 28 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A.N. "APELE ROMÂNE" - ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET, prin A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 44.688 RON, reprezentând indemnizația de pensionare pe care a încasat-o de la reclamantă, în calitate de unitate angajatoare, în perioada cuprinsă între octombrie 2014 și noiembrie 2015, rezultat al recalculării drepturilor salariale, conform dispozițiilor deciziei Directorului General al Administrației Naționale "Apele Romane" (A.N.A.R.) nr. 816/14.12.2015 și a notei A.N.A.R. nr. 24484/14.12.2015, emise în vederea punerii în aplicare a prevederilor legale succesive privind salarizarea unitară.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 253, art. 256, art. 266 și art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, art. 1341, art. 1470 și art. 1635 C. civ. și art. 92 și art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 1530/2017 din 14 decembrie 2017, Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut în esență că, pentru determinarea instanței competente în soluționarea unui litigiu, ceea ce trebuie stabilit este obiectul acțiunii, adică dreptul sau interesele ce se urmăresc a fi protejate prin recurgerea la calea justiției, respectiv pretenția concretă a reclamantului.

În prezenta cauză, obiectul principal al acțiunii introductive de instanță îl reprezintă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei sume de bani, reprezentând sumă nedatorată și încasată de la reclamantă, în calitate de angajator, temeiul de drept invocat fiind art. 256 alin. (1) din Codul muncii.

În reglementarea actuală din materia conflictelor de drepturi, reprezentată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul. Similar, art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilește că acțiunile privitoare la conflictele individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu conține niciun indiciu al intenției legiuitorului de a se raporta, în toate cazurile, la sediul angajatorului cu care salariatul a încheiat contractul de muncă, iar referirea generică la domiciliul/sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

După evocarea dispozițiilor art. 10 și art. 14 alin. (2) din Codul muncii și a art. 6

1

din Legea nr. 107/1996, Tribunalul Suceava a constatat că ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET are personalitate juridică, aceasta fiind și titulara raportului juridic de muncă încheiat cu pârâtul.

Astfel, s-a apreciat că sediul reclamantei vizat de art. 269 alin. (2) din Codul muncii este cel al ADMINISTRAȚIEI BAZINALE DE APĂ SIRET, independent de existența unor subunități fără personalitate juridică și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la această subunitate.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele dezmembrăminte, de genul subunităților fără personalitate juridică, ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei de la art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Or, tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea normei și la situații de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

Atunci când legiuitorul a intenționat reglementarea unor asemenea situații de excepție, a făcut-o în mod explicit, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 107 C. proc. civ., care vizează competența de soluționare a unei cereri formulate împotriva unei persoane juridice de drept privat, regulă care operează în considerarea sediului principal, iar excepțiile au fost prevăzute în art. 109 și art. 110 din același act normativ.

De asemenea, s-a mai reținut că nu a operat în cauză o alegere a instanței de judecată de către reclamantă, chiar dacă ar fi existat un acord tacit al pârâtului, deoarece dispozițiile art. 116 și art. 126 C. proc. civ. sunt incidente numai în cazul unei necompetențe relative sau de ordine privată.

Or, competența teritorială reglementată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii este una exclusivă, neputând fi înlăturată de către părți.

Cum sediul principal al reclamantei - ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET este în Bacău, Tribunalul Suceava a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 11 ianuarie 2018, sub același număr de dosar.

Prin cererea depusă la 6 februarie 2018, s-a precizat că A. are calitatea de reclamant, care stă în judecată în nume propriu, fiind angajatorul direct al personalului executiv.

La termenul de judecată din 14 martie 2018, la solicitarea instanței de judecată, reprezentantul convențional al ADMINISTRAȚIEI BAZINALE DE APĂ SIRET și reprezentantul convențional al SISTEMULUI HIDROTEHNIC INDEPENDENT SIRET au arătat că reclamantul din prezenta cauză este A.. În continuare, cei doi reprezentanți convenționali au arătat că motivul pentru care în cererea de chemare în judecată au fost indicate atât A.N. "APELE ROMÂNE", cât și ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET este acela că A., deși are calitatea de angajator, nu are personalitate juridică, fiind o subunitate a ADMINISTRAȚIEI BAZINALE DE APĂ SIRET.

Prin decizia civilă nr. 212/2018 din 14 martie 2018, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe; a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut în esență că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente, în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

În speță, calitatea de reclamant o are A.. Lipsa personalității juridice nu interesează în această fază procesuală, acest aspect urmând a fi analizat ulterior și în raport de art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Cum sediul reclamantului se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Suceava, rezultă că această instanță este competentă să soluționeze cererea.

În temeiul art. 133 pct. 2 și art. 134 C. proc. civ., Tribunalul Bacău a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, constatând că s-a ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 13 aprilie 2018, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Bacău și Tribunalul Suceava - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Cu privire la noțiunea de "sediu", textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Or, aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanșat de către angajator.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta A.N. "APELE ROMÂNE" - ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET, prin A., a menționat că sediul său este în localitatea Siret, str. x, jud. Suceava.

De asemenea, prin cererea depusă la 6 februarie 2018, aceasta a precizat că A., având sediul la adresa anterior menționată, are calitatea de reclamant și stă în judecată în nume propriu, fiind angajatorul direct al personalului executiv.

Dat fiind că atât în acțiunea introductivă, cât și în cererea precizatoare, a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din localitatea Siret, jud. Suceava, rezultă că în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă să soluționeze prezenta cauză.

Faptul că sediul anterior menționat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se determină numai în funcție sediul principal al reclamantului, în condițiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Având în vedere că localitatea Siret, jud. Suceava, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Suceava, rezultă că această instanță este competentă să soluționeze litigiul de muncă ivit între părți.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2018.