ÎCCJ, Decizia nr. 24/2019

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea Avocatului Poporului cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, arătându-se că examinarea jurisprudenței la nivel național a relevat faptul că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar asupra acestei probleme de drept. II. Prevederile legale incidente

Art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 25 martie 2014 (Legea nr. 104/2003) prevede că: "Personalul care își desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite de muncă." III. Orientările jurisprudențiale divergente

Cele două orientări jurisprudențiale identificate în practica judiciară la nivelul tribunalelor și curților de apel care au justificat prezenta sesizare cu recurs în interesul legii sunt următoarele:

Într-o primă orientare jurisprudențială, unele instanțe au considerat că personalul care își desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor este încadrat în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite în baza Legii nr. 104/2003, iar angajatorul era obligat să plătească contribuțiile de asigurări sociale aferente condițiilor deosebite de muncă și să cuprindă în declarațiile nominale transmise caselor teritoriale de pensii aceste date privind condițiile de muncă ale angajaților. Ca atare, instanțele au apreciat că reînnoirea avizului, reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 261/2001) și Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cu modificările și completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 246/2007) nu se mai impune, fiind incidentă în mod direct Legea nr. 104/2003.

Instanțele au reținut că Legea nr. 104/2003 conține dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiții deosebite de muncă, astfel încât nu este necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 și Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite (Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015). Astfel, locurile de muncă ocupate de acest tip de salariați sunt încadrate în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite chiar prin lege, fără ca actul normativ cu caracter special să facă vreo trimitere la vreo procedură de stabilire a acestei categorii și care să presupună măsurători, determinări, obținerea de avize, așa cum prevedeau dispozițiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 19/2000) și ale hotărârilor Guvernului sus- menționate.

Într-o a doua orientare jurisprudențială, instanțele au apreciat că prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu sunt și nici nu pot fi interpretate ca o derogare expresă de la procedura stipulată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite. În fapt, încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, potrivit art. 22 din Legea nr. 104/2003, se referă la acordarea, fără alte formalități, a sporurilor salariale, a zilelor suplimentare de concediu, la durata timpului de muncă de 8 ore pe zi, la alimentație de protecție.

Legea nr. 19/2000 a stabilit numai o aptitudine generală a salariaților a căror capacitate de muncă este esențial afectată de expunerea la risc de a le fi încadrată activitatea în condiții deosebite de muncă în înțelesul conferit de noua lege, însă condițiile concrete de obținere a folosului practic, anume stagiul de cotizare la pensii în condiții deosebite de muncă, sunt cele detaliate în Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 246/2007.

Prin urmare, încadrarea personalului în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite de muncă, prevăzută de legiuitor în art. 22 din Legea nr. 104/2003, nu are semnificația condițiilor deosebite de muncă din art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, de vreme ce legiuitorul nu a instituit excepții de la regula parcurgerii metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. Deci, numai locurile de muncă care au fost încadrate prin parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, și mai apoi prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, au recunoscute condiții deosebite de muncă, ceea ce înseamnă în mod obligatoriu existența unui aviz valabil emis de inspectoratul teritorial de muncă.

Totodată, s-a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, s-a stabilit că instanțele judecătorești nu au competența constituțională de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Or, nu există nicio prevedere legală sau constituțională care să confere instanțelor judecătorești competența de a înlătura normele juridice instituite prin lege care vizează procedura administrativă dată în competența organelor specializate ale statului și termenele de desfășurare întrucât printr-o asemenea practică s-ar încălca principiul separației puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. IV. Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudență a Curții Constituționale cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. V. Opinia Avocatului Poporului

Titularul sesizării a apreciat că prima orientare a jurisprudenței este în litera și spiritul legii, în sensul că prevederile Legii nr. 104/2003 conțin dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiții deosebite, nefiind necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 și Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015.

Astfel, a arătat că personalul din anatomopatologie beneficiază de sporuri salariale, zile suplimentare de concediu, program de 6 ore, alimentație de protecție, echipament individual de protecție și își desfășoară activitatea și în conformitate cu prevederile Legii nr. 104/2003, lege care reglementează manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului. Această lege specială derogă în multiple privințe de la cadrul legislativ comun, inclusiv prin aceea că prevede expres faptul că salariații laboratoarelor de anatomie patologică și de prosectură se încadrează în categoria condițiilor deosebite de muncă. În consecință, acest loc de muncă nu mai avea nevoie de reînnoirea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite.

Serviciile de anatomie patologică, precum și cele de prosectură sunt reglementate în mod expres și special de Legea nr. 104/2003, ce derogă de la prevederile oricăror legi ce prevăd obligativitatea avizului inspectoratului teritorial de muncă pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite. Această lege prevede la art. 22 că: "Personalul care își desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite de muncă."

La art. 7 din Legea nr. 104/2003 se prevede faptul că "Activitatea din compartimentele de prosectură și autopsiile anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituții de medicină legală". În consecință, această lege derogă în mod expres de la prevederile Legii nr. 19/2000, lege anterioară cunoscută legiuitorului la momentul adoptării reglementării derogatorii, astfel încât cadrul comun, reprezentat de art. 19 al acestei legi, conform căruia criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii și Justiției Sociale și a Ministerului Sănătății, iar avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, nu este aplicabil serviciilor de anatomie patologică. Pe cale de consecință, serviciilor de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalului disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară nu le este aplicabilă nicio procedură de avizare a locurilor de muncă. În cazul acestor servicii, legiuitorul însuși a încadrat locurile de muncă cu sintagma "condiții deosebite de muncă".

Astfel, tocmai complexitatea factorilor psihici, chimici și biologici la care sunt expuși angajații serviciilor de anatomie patologică și prosectură este rațiunea pentru care s-a recurs la încadrarea prin lege (Legea nr. 104/2003) a acestor posturi în condiții deosebite de muncă, derogându-se de la dreptul comun.

Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 104/2003, locurile de muncă în condiții deosebite au fost stabilite chiar prin lege, nemaifiind necesară urmarea procedurii metodologice prevăzute de alte acte normative, ce urmăresc tocmai stabilirea unor astfel de locuri de muncă pe baza unor buletine de determinări de noxe profesionale, eliberate de laboratoare specializate potrivit legii care să ateste depășirea valorilor-limită de expunere profesională la locurile de muncă încadrate în condiții deosebite de muncă sau documente care să ateste simpla prezență a unor agenți chimici foarte periculoși sau agenți biologici care nu au prevăzută limita admisibilă. Această lege specială a constatat deja că locurile de muncă prevăzute prin dispozițiile anterior menționate "pot afecta esențial capacitatea de muncă a asiguraților datorită gradului mare de expunere la risc", în sensul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 care definea locurile de muncă în condiții deosebite. Acest fapt a fost realizat de legiuitor prin promulgarea Legii nr. 104/2003. Drept urmare, dacă legiuitorul ar fi apreciat că este necesară urmarea în continuare a metodologiei de încadrare în condiții deosebite de muncă nu ar mai fi fost necesară intervenția legislativă sus-menționată.

Legiuitorul a introdus aceste dispoziții într-o lege specială (Legea nr. 104/2003) tocmai pentru a acorda drepturi speciale acestor categorii de lucrători din cadrul serviciilor de anatomopatologie, prosecturi, histologie, prin luarea în considerare a condițiilor acestora de muncă. În situația în care legiuitorul ar fi apreciat necesară urmarea în continuare și în cazul acestora a metodologiilor generale de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite de muncă nu ar mai fi fost necesară această intervenție legislativă. Dacă legiuitorul ar fi urmărit derularea procedurii avizării încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru, astfel cum a procedat prin Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare, în privința cadrelor militare.

Conform prevederilor art. 11 din actul normativ menționat "(1) Încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, speciale și alte condiții se realizează pe baza criteriilor și metodologiei de încadrare prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, condiții speciale și alte condiții, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, și de Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă și activităților cu condiții deosebite, speciale și alte condiții, specifice pentru polițiști, cu modificările ulterioare. (2) Prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.294/2001, cu modificările ulterioare, aplicabile militarilor din cadrul Ministerului Justiției, se aplică și funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare. (3) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și militarilor, polițiștilor și funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de serviciu, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), prin modul de exprimare actul normativ trebuie să asigure dispozițiilor sale un caracter obligatoriu și, conform alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile cuprinse în actul normativ pot fi, după caz, imperative, supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea; iar aceste situații trebuie să rezulte expres din redactarea normelor.

Prin urmare, analizând prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003, coroborate cu cele ale art. 7 din aceeași lege, rezultă în mod expres că acestea sunt imperative, legiuitorul reglementând situația condițiilor de muncă pentru această categorie de personal prin folosirea terminologiei "se încadrează". Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente și de perspectivă, precum și de la insuficiențele legislației în vigoare.

Astfel, se observă că legiuitorul a apreciat că se impune adoptarea unei norme speciale cu privire la încadrarea în condiții deosebite de muncă a acestor categorii de personal, având în vedere specificul activității desfășurate în acest sector de activitate, normele generale fiind astfel insuficiente. În mod evident, dispozițiile normative respective derogă de la dreptul comun, care prevede pentru stabilirea și încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite urmarea unor proceduri stabilite obligatoriu pentru alte categorii de personal din alte domenii de activitate.

Dispozițiile Legii nr. 104/2003 au caracter derogatoriu de la norma generală în materia stabilirii condițiilor de muncă, instituind un regim juridic distinct, aplicabil, prin efectul legii, unei categorii speciale și restrânse de personal.

În condițiile în care atât art. 20 din Legea nr. 19/2000, cât și art. 30 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), au prevăzut, chiar pentru situația locurilor de muncă în condiții deosebite, că "alte locuri de muncă" în aceste condiții (în afara celor expres stabilite în aceste articole) "pot fi stabilite prin lege", cu atât mai mult legiuitorul poate stabili că anumite locuri de muncă sunt încadrate în condiții deosebite. Acest lucru l-a realizat legiuitorul prin Legea nr. 104/2003.

Prin urmare, nu se poate reține că un drept al angajaților acordat printr-o lege specială ar valora mai puțin decât un drept acordat în baza unui aviz - act administrativ al unei autorități publice - emis în executarea unei legi generale sau că ar mai necesita și o confirmare a vreunei alte autorități a statului, în situația în care legea nu impune asemenea condiții.

Ca atare, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 104/2003, locurile de muncă în condiții deosebite anterior menționate au fost stabilite chiar prin lege, nemaifiind necesară urmarea procedurii/metodologiei prevăzute de hotărârile Guvernului ce urmăreau tocmai stabilirea unor asemenea locuri de muncă.

Față de cele expuse, titularul sesizării a considerat că prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003 reprezintă o derogare expresă de la procedura stipulată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite. VI. Opinia procurorului general

Prin punctul de vedere formulat în scris, Ministerul Public a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii prima orientare de jurisprudență, în sensul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, locurile de muncă ale personalului care desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor, precum și personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică și al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 și Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015.

În susținerea acestui punct de vedere s-a arătat că, față de contextul legislativ existent la momentul edictării normei din art. 18 alin. (1) (actualul art. 22) din Legea nr. 104/2003 și evoluția legislativă comparativă, este evident că aceasta prezintă toate trăsăturile unei norme speciale și derogatorii de la prevederile în materia stabilirii locurilor de muncă în condiții deosebite conținute de legile generale succesive privind sistemul public de pensii.

Astfel, reglementând în materia locurilor de muncă în condiții deosebite printr-un act normativ de același nivel cu cel al Legii nr. 19/2000 și Legii nr. 263/2010, care conțin norme generale cu privire la încadrarea locurilor de muncă, dispozițiile din Legea nr. 104/2003 conțin o soluție legislativă diferită, potrivit căreia locurile de muncă ale personalului vizat de această reglementare sunt încadrate, prin efectul legii, în condiții deosebite de muncă.

Încadrarea ex lege în astfel de locuri de muncă rezultă din formularea imperativă a verbului "se încadrează", fără alte circumstanțieri ori trimiteri la legea generală preexistentă.

În măsura în care legiuitorul ar fi dorit ca în Legea nr. 104/2003 încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite să fie realizată pe baza criteriilor și prin parcurgerea metodologiei adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, emisă în temeiul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 (acte normative preexistente), ar fi prevăzut expres acest aspect printr-o normă de trimitere.

În lipsa unor astfel de trimiteri nu se poate concluziona decât în sensul că prevederile art. 22 [fost art. 18 alin. (1)] din Legea nr. 104/2003 conțin o normă specială, derogatorie de la normele generale în ceea ce privește încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite.

În virtutea principiului lex specialia generalibus derogant, conflictul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi, astfel încât aceasta va fi aplicată cu prioritate.

În consecință, pentru încadrarea locurilor de muncă prevăzute de art. 22 [fost art. 18 alin. (1)] din Legea nr. 104/2003 în condiții deosebite de muncă nu era necesară aplicarea criteriilor și parcurgerea metodologiei stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, ceea ce presupunea emiterea unui aviz de către inspectoratul teritorial de muncă.

De asemenea, în temeiul legii, aceste locuri de muncă au fost menținute în condiții deosebite până în prezent, nefiind necesară reînnoirea avizului prin parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 și Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015, aceasta din urmă adoptată în temeiul art. 29 alin. (1 1 ) din Legea nr. 263/2010, text introdus prin articolul unic al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 65/2015 pentru completarea art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobată prin Legea nr. 108/2016, care stabilea că locurile de muncă pot fi menținute în condiții deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen în care angajatorii aveau obligația de a normaliza condițiile de muncă.

Astfel stabilit raportul dintre art. 18 alin. (1) (actualul art. 22) din Legea nr. 104/2003, ca normă specială, pe de o parte, și art. 19 din Legea nr. 19/2000, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, ca norme generale, în aceeași materie, pe de altă parte, se impune a se observa și că o normă specială nu poate fi abrogată decât expres printr-o normă generală ulterioară.

Or, dispozițiile art. 18 alin. (1) (actualul art. 22) din Legea nr. 104/2003 nu au fost abrogate expres prin art. 196 din Legea nr. 263/2010, ele neregăsindu-se ca atare în enumerarea conținută de acest articol, iar teza unei abrogări exprese indirecte pe temeiul art. 196 lit. ș) din Legea nr. 263/2010 nu poate fi primită, întrucât soluția legislativă din art. 18 alin. (1) al Legii nr. 104/2003 a fost conservată în art. 22 din legea republicată, actul de republicare intervenind după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, ceea ce înseamnă că la momentul republicării din anul 2014 textul era în vigoare. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, norma evocată reprezintă o derogare expresă de la procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite. VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele: VIII.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimarea promovării unui recurs în interesul legii aparține procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiilor de conducere ale curților de apel, precum și Avocatului Poporului.

Din perspectiva prevederilor invocate se observă că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost în mod legal învestită cu o cerere în realizarea unei jurisprudențe unitare cu privire la problema de drept asupra căreia poartă sesizarea, de către Avocatul Poporului, căruia legiuitorul îi recunoaște legitimarea procesuală activă, în materia recursului în interesul legii.

Art. 515 din Codul de procedură civilă, reglementând condițiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii, statuează că acesta este admisibil numai atunci când problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

Așadar, prima condiție prevăzută de lege este aceea ca problemele de drept care formează obiectul recursului în interesul legii să fi fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești.

Per a contrario, nu poate fi promovat un recurs în interesul legii atunci când problema de drept a primit o soluționare diferită în studii doctrinare de specialitate sau dacă este relevată în cadrul unor dezbateri în care judecătorii sunt consultați și își exprimă părerea în legătură cu interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale.

Pentru a identifica lipsa de unitate a jurisprudenței, concretizată, așa cum s-a menționat, numai prin hotărâri judecătorești, este necesar ca practica judiciară analizată să se circumscrie obiectului recursului în interesul legii.

Trebuie deci ca în hotărârile prezentate ca suport al sesizării în materia recursului în interesul legii să se identifice în mod concret dispoziția sau reglementarea legală analizată și, de asemenea, să se identifice silogismul juridic de interpretare al acestei dispoziții care, în final, a dus la aplicarea în mod neunitar a aceluiași text de lege.

Cu alte cuvinte, această cerință nu este îndeplinită dacă în hotărârile judecătorești supuse examinării nu se poate identifica norma de drept aplicată sau modalitatea în care instanțele i-au dat interpretare, pentru a putea stabili dacă toate instanțele au avut în vedere interpretarea și aplicarea acelor dispoziții care fac obiectul recursului în interesul legii.

Autorul sesizării - Avocatul Poporului - a evidențiat faptul că unele instanțe au apreciat că încadrarea personalului care își desfășoară activitatea în serviciile de anatomie patologică și prosecturi ale spitalelor în categoria condițiilor deosebite de muncă, prevăzute de legiuitor la art. 22 din Legea nr. 104/2003 (cu consecința ca angajatorul să plătească contribuțiile de asigurări sociale aferente condițiilor deosebite de muncă și să cuprindă în declarațiile nominale transmise caselor teritoriale de pensii aceste date privind condițiile de muncă ale angajaților), nu mai impune în sarcina angajatorului obținerea de avize și deci necesitatea parcurgerii metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, cum prevedeau dispozițiile Legii nr. 19/2000, coroborate cu dispozițiile hotărârilor de Guvern, precum: Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 și Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015.

Dimpotrivă, alte instanțe au apreciat că prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu sunt și nici nu pot fi interpretate ca o derogare expresă de la procedura stipulată de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, în ceea ce privește criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, iar aceasta cu motivarea că, prin art. 22 din Legea nr. 104/2003, legiuitorul s-a referit la acordarea, fără alte formalități, a sporurilor salariale, a zilelor suplimentare de concediu, la durata timpului de muncă de 8 ore pe zi, la alimentația de protecție. Au mai apreciat aceste din urmă instanțe că art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu are semnificația condițiilor deosebite de muncă din art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, de vreme ce legiuitorul nu a instituit excepții de la regula parcurgerii metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, respectiv prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. Astfel fiind, numai locurilor de muncă ce au fost încadrate, prin parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, mai apoi, prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, le-au fost recunoscute condițiile deosebite în care se desfășoară, ceea ce înseamnă în mod obligatoriu existența unui aviz valabil emis de inspectoratul teritorial de muncă.

Pentru a releva orientările jurisprudențiale arătate, autorul sesizării a anexat o serie de hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, respectiv decizii pronunțate de curțile de apel și două sentințe pronunțate în primă instanță de către tribunale, devenite definitive, una prin admiterea apelului exercitat în cauză, iar una prin neexercitarea căii de atac.

În atare situație, din perspectiva condițiilor de admisibilitate reglementate de art. 515 din Codul de procedură civilă, s-a dovedit faptul că problema de drept care formează obiectul judecății a fost soluționată în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, ce au fost menționate și anexate la memoriul de recurs în interesul legii, din care rezultă că practica judiciară neunitară se identifică la nivelul mai multor curți de apel din țară. VIII.2. Analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii

Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, a generat practică judiciară neunitară la nivelul instanțelor naționale în contextul în care instanțele judecătorești au fost sesizate cu acțiuni în constatarea încadrării corecte a locurilor de muncă ale reclamanților, angajați în laboratoarele de prosectură și toxicologie, de medicină legală și de analize complementare medico-legale aparținând spitalelor, în condiții deosebite de muncă.

Consecința încadrării corecte, în condiții deosebite de muncă, a locurilor de muncă în cadrul laboratoarelor de prosectură, medicină legală și analize complementare medico- legale aparținând spitalelor o reprezintă diferența cotei de contribuții de asigurări sociale de stat datorate prin compararea condițiilor normale de muncă cu condițiile deosebite.

Cu alte cuvinte, unele instanțe judecătorești au apreciat că, după intrarea în vigoare a prevederilor art. 22 din Legea nr. 104/2003, angajatorul trebuie să achite contribuțiile de asigurări sociale corespunzătoare condițiilor deosebite de muncă, la bugetul de stat, în cunoștința caselor teritoriale de pensii, fără a mai fi necesară parcurgerea formalităților vizând obținerea de avize de la inspectoratul teritorial de muncă, așa cum impuneau prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 19/2000, dispoziții care făceau trimitere la respectarea criteriilor și metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, stabilite prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerilor comune ale Ministerului Muncii și Protecției Sociale și Ministerului Sănătății [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000].

În același timp, în situații similare, cu ocazia soluționării acțiunilor judecătorești în constatarea încadrării corecte a locurilor de muncă ale reclamanților, angajați în laboratoarele de prosectură și toxicologie, de medicină legală și de analize complementare medico-legale aparținând spitalelor, în condiții deosebite de muncă, alte instanțe au apreciat că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 104/2003 nu au semnificația condițiilor deosebite de muncă din art. 19 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 (în prezent abrogată prin Legea nr. 263/2010), de vreme ce legiuitorul nu a instituit excepții de la regula parcurgerii metodologiei de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, regulă instituită prin Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007.

Aceste din urmă instanțe au mai considerat că Legea nr. 19/2000 a stabilit numai o aptitudine generală a salariaților a căror capacitate de muncă este esențial afectată de expunerea la risc de a le fi încadrată activitatea în condiții deosebite de muncă în înțelesul conferit de lege, condițiile concrete de obținere a folosului practic, anume stagiul de cotizare la pensie în condiții deosebite de muncă, fiind cele detaliate în Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, respectiv, în Hotărârea Guvernului nr. 246/2007. Apoi, în opinia acelorași instanțe, încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, potrivit art. 22 din Legea nr. 104/2003, se referă numai la acordarea, fără alte formalități, a sporurilor salariale, a zilelor suplimentare de concediu, la durata timpului de muncă sub 8 ore pe zi, a alimentației de protecție.

În atare situație, în cea de-a doua opinie jurisprudențială s-a mai subliniat faptul că avizul inspectoratului teritorial de muncă constituie o etapă sine qua non în procedura legală de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, se constată că prima orientare jurisprudențială dă curs și eficiență prevederilor Legii nr. 104/2003, la elaborarea căreia s-a ținut seama de necesitatea reglementării activității de anatomie patologică și prosectură din spitale, de protecția medicilor și a pacienților în desfășurarea activității medicale și de necesitatea reglementării condițiilor legale și etice de efectuare a necropsiei și de preluare a cadavrelor de către instituțiile de învățământ superior medical în scop didactic sau științific.

Sintagma "condiții deosebite" este folosită de legiuitor în art. 22 din Legea nr. 104/2003 în ideea evidențierii acelor locuri de muncă ieșite din comun, neobișnuite, speciale, ca urmare a specificului activității decurgând din manipularea cadavrelor și din prelevarea de organe și țesuturi de la cadavre, în vederea transplantului sau în scop didactic și științific.

Aceste activități se desfășoară numai în compartimentele de prosectură, iar autopsiile anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituții de medicină legală, cum se arată în art. 7 din Legea nr. 104/2003, așa încât, în contextul aceleiași legi, a fost subliniat caracterul deosebit al condițiilor de muncă decurgând din desfășurarea activității de către personalul specializat identificat în art. 22 din același act normativ.

Până la apariția textului legal analizat, personalul de specialitate evidențiat anterior, alături de alte categorii profesionale din diverse alte domenii de specialitate, era încadrat în locuri de muncă în condiții deosebite numai cu respectarea criteriilor și metodologiei de încadrare prevăzute la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 19/2000. Corelativ, apărea reglementată obligația angajatorului de a obține avizul inspectoratului teritorial de muncă pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (5) din același act normativ.

Faptul că legiuitorul a indicat în concret cum personalul de specialitate, avut în vedere prin Legea nr. 104/2003, își desfășoară activitatea în servicii care se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, fără nicio altă trimitere la prevederi legale adiacente domeniului de interes în discuție, fără nicio altă referire la criterii și metodologii de încadrare a locurilor de muncă din care să rezulte caracterul deosebit al condițiilor de muncă în care își prestează activitatea sus- amintitul personal de specialitate, întărește concluzia că după apariția Legii nr. 104/2003 nu mai subzistă obligația angajatorului de a parcurge procedura metodologică prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, acte normative al căror scop îl reprezenta, după cum s-a arătat, tocmai stabilirea unor astfel de locuri de muncă în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite.

Nu poate fi reținut silogismul juridic aflat la baza celei de-a doua orientări jurisprudențiale în cuprinsul căruia numai premisa reglementării salarizării personalului specializat, identificat în art. 22 din Legea nr. 104/2003, s-ar afla la baza apariției actului normativ examinat, cu excluderea celorlalte considerente precum cele referitoare la eliminarea obținerii de avize de la inspectoratul teritorial de muncă - avize care să ateste caracterul deosebit al condițiilor de muncă în care își desfășoară activitatea personalul specializat - ori referitoare la stagiul de cotizare în sistemul public de pensii, în lumina apariției Legii nr. 104/2003.

Nicăieri în cuprinsul legii analizate nu se face vreo diferențiere între salarizarea personalului de specialitate, identificat în art. 22, și condițiile în care angajatorului personalului de specialitate îi revine obligația de a contribui la stagiul de cotizare în sistemul public de pensii.

Sintagma "condiții deosebite de muncă" trebuie avută în vedere în mod unitar, atât din perspectiva faptului că legiuitorul a eliminat de plin drept, în mod automat, posibilitatea ca aceste locuri de muncă să se încadreze în condiții normale de muncă, cât și din perspectiva drepturilor și obligațiilor ce le revin angajaților și angajatorului, cu consecințe practice asupra salarizării și asupra cotei de contribuții la sistemul public de pensii. De altfel, unul dintre motivele pentru care, în baza Legii nr. 19/2000, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 104/2003, angajatorul trebuia să obțină avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite, l-a constituit și faptul că factorii decidenți, implicați în această procedură, urmăreau în permanență o îmbunătățire, o normalizare a condițiilor de muncă analizate, în vederea prevenirii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale [art. 8 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001, act abrogat prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007]. Acest lucru permitea inclusiv acreditarea ideii că încadrarea salariaților într-o grupă superioară de muncă, rezultată din evaluarea condițiilor deosebite ori speciale de muncă, putea avea nu doar un caracter permanent, ci și unul temporar.

În prezent s-a renunțat la a se mai vorbi despre caracterul temporar al condițiilor deosebite de muncă în care își desfășoară activitatea personalul de specialitate identificat în prevederile art. 22 din Legea nr. 104/2003.

Omisiunea legiuitorului de a mai trimite la alte acte normative, prin care sunt reglementate proceduri metodologice al căror scop îl reprezintă tocmai evaluarea și clasificarea unor locuri de muncă în categoria locurilor de muncă în condiții deosebite, denotă fără putință de tăgadă intenția acestuia de a sublinia, pe de o parte, faptul că încadrarea respectivelor locuri de muncă în condiții deosebite este permanentă și, pe de altă parte, că este necesară în permanență o compensare corelativă a eforturilor și a riscurilor profesionale la care se expun persoanele din prevederile legale sus-menționate, compensare în care se include și obținerea de beneficii la data deschiderii drepturilor de pensie.

Prin urmare, prima orientare a jurisprudenței este în litera și în spiritul legii, în sensul că Legea nr. 104/2003 conține dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, de încadrare a unor locuri de muncă în condiții deosebite, nemaifiind necesară parcurgerea procedurii reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 și, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,