ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 13.02.2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 385/2018

HOTĂRÂRE
13.02.2018
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 385/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 385/2018

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

Sentința nr. 304 din 28 februarie 2017 pronunțată de

Judecătoria Cărei a fost respinsă, ca neîntemeiată,

acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu

pârâta B., având ca obiect pretenții. Reclamantul a fost obligat să

plătească pârâtei suma de 500 RON reprezentând cheltuieli de

judecată avansate cu titlu de onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul A., apel respins de Tribunalul Satu Mare, secția

I civilă, prin Decizia nr. 552Ap din 30 octombrie 2017.

Împotriva acestei din urmă

decizii reclamantul a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Satu Mare la

data de 8 decembrie 2017 și înaintat spre soluționare Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 18 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluția completului din

data de 25 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 13 februarie

2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a

rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de fața, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc.

civ.

Analizând excepția, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs

a fost pronunțată de către Tribunalul Satu Mare într-un litigiu

având ca obiect pretenții.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

" 7. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de

apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar

în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența

ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca

regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în

discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu

se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat,

de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de

atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă

instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o

soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă

și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod,

în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru

soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută

competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției

legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei

de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat

competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a

competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență,

prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C.

proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență

pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și

art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată

sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun

și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă nu

conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare

ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea

Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în

explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii

legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege

competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop

îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe

de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se

aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în

soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de

competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către

Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit

competenței sale".

Din considerentele expuse anterior,

rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie

diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume

că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută

în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, curțile de apel sunt competente să

soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale,

procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speță,

judecătoria a fost învestită în primă instanță cu

judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal,

rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

care reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu

este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de

altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire

la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă

competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apei de către Tribunalul Satu

Mare revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Oradea, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

LEGII

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr.

552Ap din data de 30 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Satu Mare,

în favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat

de GGC - CL

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2018-02-13
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 384/2018
Decizia nr. 384/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 3015 din 13 aprilie 2017, Judecătoria Oradea a respins ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât și a respins,
ÎCCJ
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2638/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2735 din 11.04.2017 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contr
ÎCCJ 2018-01-19
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 135/2018
definitiv în cuantum de 1350 lei cuvenit expertului E. A obligat apelantul să plătească în contul expertului E. diferența de onorariu în cuantum de 350 lei. A obligat intimata să plătească apelantului suma de 1500 lei cheltuieli de judecată
ÎCCJ 2018-02-14
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 427/2018
ul declarat de reclamant, în contradictoriu cu pârâții A., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctei B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 3.478 din 19 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, în Dosar nr. x/29
ÎCCJ
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1876/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1086 pronunțată la data de 7 iunie 2016 de Judecătoria Prin sentința civilă nr. 1434 din data de 18 mai 2017, Judecătoria Sighetu Marmației a respins acțiunea civilă form
Sursă