ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 264/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 264/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr.
264/2018
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr.
2.103 din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Medgidia,
a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată
de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. Au fost
obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 2.300 RON
reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit de reclamant
constând în contravaloarea cheltuielilor ocazionate cu spitalizarea,
tratamentul și recuperarea medicală, așa cum rezultă din
dovezile depuse la dosarul cauzei Au fost obligați pârâții, în
solidar, la plata sumei de 2.000 RON reprezentând prejudiciul moral suferit de
reclamant. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de
647 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de
timbru și onorariu avocat.
Prin Decizia
nr. 1.063 din 28 septembrie 2017 a Tribunalului Constanța, secția I
civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A.
împotriva Sentinței nr. 2.103 din 23 noiembrie 2016, pronunțate de
Judecătoria Medgidia.
S-a admis
apelul formulat de pârâții C. și B. împotriva aceleiași
hotărâri. A fost schimbată în parte Sentința civilă nr.
2.103 din 23 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Medgidia,
în sensul că s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată
formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și
C. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 290,80
RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit de reclamant. A
fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului cu privire la
daunele morale. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei
de 523,26 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă
de timbru (23,26 RON) și onorariu avocat (500 RON).
Împotriva
acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul, înregistrat la
Tribunalul Constanța, la data de 24 noiembrie 2017.
Prin Adresa din
13 decembrie 2017, Tribunalul Constanța a înaintat cererea de recurs,
împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 13 decembrie 2017.
Prin
Rezoluția din 14 decembrie 2017, s-a fixat termen la 30 ianuarie 2018, în
vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de
Casație și Justiție în soluționarea recursului.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de
necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor
argumente:
Decizia
supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în
apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică
de 200.000 RON.
Potrivit primei
teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și
pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.
proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în
vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016
inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile
(...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 1.000.000 RON inclusiv".
Prin Decizia
nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,
Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum
și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000
RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013
privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor
judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este
neconstituțională.
În ceea ce
privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct
de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din
considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație
și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv
[litigii soluționate în primă instanță de către
judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].
Obiectul
controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de
dispoziția legală constatată ca fiind contrară
Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a
fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile
vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON
inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII
alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură
egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această
cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces
echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art.
21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din
considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul
nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului
la un proces echitabil, include imperativ accesul la un recurs soluționat
de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin.
(1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în
măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate
litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea
Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată
prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,
indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o
anumită instanță.
În
absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia
Curții Constituționale o statuare asupra încălcării
dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la
instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,
Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul
liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior
Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată
în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).
Chiar atunci
când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din
Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea
Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a
absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la
Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe
acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în
competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație
și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa
că nu toate recursurile intră de plano în competența de
soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această
competență revine Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369
din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de
către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest
context, se va constata că, în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor C. proc. civ., Curtea de Apel este instanța
competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv
(litigii soluționate în primă instanță de către
judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp
ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a
recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel, în
cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de
200.000 RON.
Astfel, în
ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a
dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta
Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile
declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a
altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în
interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice
alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că
Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri
declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de
apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres
competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare,
art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație
și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și
numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor
împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează
în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu
sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea
nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei
reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit
art. 122 C. proc. civ.: "Reguli noi de competență pot fi
stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici
dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce la o
altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia
recursului, care ar aparține instanței supreme.
Astfel, potrivit
textului menționat, "recursul urmărește să supună
Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în
condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu
regulile de drept aplicabile".
Rezultă
că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare
natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul
căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce
privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de
instanța supremă, el se determină și circumscrie conform
normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare,
potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă
instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar
să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă
a legii în privința altor hotărâri.
În
speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste
ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel,
în privința căreia nu există o dispoziție legală
expresă atributivă de competență în favoarea instanței
supreme.
În acest
context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată
către Curtea de Apel Constanța, căreia îi aparține
competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a
pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul A.
împotriva Deciziei nr. 1.063 din 28 septembrie 2017 a Tribunalului
Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel
Constanța.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2018.
Procesat de