ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1667/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 19.11.2014, reclamanta S.C. A. SRL Suceava a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 1.000 m.p. teren situat în comuna Șcheia, jud. Suceava, identic cu pf x din CF x provenită din i conversia de pe hârtie a CF x a corn. cad. Șcheia, proprietatea sa, să fie obligată pârâta să-și ridice imobilul casă edificat pe terenul proprietatea sa, respectiv casă, bazin vidanjabil, fântână, împrejmuire gard, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4220 din data de 9 noiembrie 2016, Judecătoria Suceava a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1.000 m.p. teren situată în comuna Șcheia, jud. Suceava, identică cu p.f. x înscrisă în CF x (fosta CF 3657) a corn, cadastrale Șcheia, respectiv cu parcela colorată în albastru în planul de situație anexă 1 la raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topo-cadastrală întocmit de expert C. ( fila 183 dosar) și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 5.354 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1045 din 26 septembrie 2017, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL Suceava împotriva sentinței civile nr. 4220 din data de 9 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Suceava.

A respins cererea pentru cheltuieli de judecată, formulată de apelantă, ca nefondată.

A luat act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Competența soluționării recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Suceava împotriva acestei din urmă decizii a fost decimată în favoarea Înaltei Curți, de către Curtea de Apel Suceava, prin decizia nr. 34 din 6.03.2018, reținându-se în motivarea soluției incidența dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. l și art. 483 alin. (2), (3), (4) C. proc. civ., precum și a deciziei Curții Constituționale a României nr. 369 din 30 mai 2017 (pct. 30 și 32).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27.03.2018.

Prin rezoluția din 12 aprilie 2018, s-a fixat termen la 9 mai 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curie a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Soluția de decimare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Galați nu poate învesti legal instanța supremă, în raport de dispozițiile art. 97 pct. l coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursuriie declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri, decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ralîone materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. l C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca reguiă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres îo competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. l -precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. l din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă șl limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. l din cod, " în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorai a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. "De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție " potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel; și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență noima art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție " competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege " ) și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ( " reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod " ).

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apei de către Tribunalul Suceava revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul S.C. A. S.R.L. Suceava împotriva deciziei nr. 1045 din 26.09.2017, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2018.